jump to navigation

cronici, recenzii


prof.univ.dr. Codrin Liviu Cutitaru

recenzie pentru revista DILEMATECA

Scriitorii şi birourile ovale

Dorin Popa

în dialog cu

Liviu Antonesei

Scriitorii şi politica. 1990-2007

Colecţia „Societate & Publicistică”

Editura Institutul European, 2008, 252 pp.32.00 RON

Spre sfîrşitul stagiului meu Fulbright la Universitatea Arizona (Tucson), am primit din ţară invitaţia de a participa cu un text la ancheta unei reviste literare, pe tema „scriitorul şi politica”. Era pe la jumătatea anului 1994, iar, în România, se consumau, cum se ştie, vremurile romantice ale tranziţiei către liberalism. Artiştii se aflau în primele rînduri ale războaielor ideologice, trecînd in corpore de la vita contemplativa la vita activa. Peste doar doi ani, să nu uităm, Nicolae Manolescu avea să candideze la preşedinţie … Deşi trăiam de ceva timp într-o lume normală (SUA), gîndul îmi fugea adesea nostalgic – mărturisesc deschis – spre zvîrcolirile democraţiei pe plaiul mioritic. Ca atare, ancheta amintită mi se păruse nu numai legitimă (am răspuns entuziast la ea cu un articol intitulat – deloc ironic – Criticul la Casa Albă), ci şi interesantă. Mai mult, i-am vorbit despre subiect şi unui prieten american, profesor de literatură şi scriitor el însuşi – Edgar Dryden pe numele lui.

Spre surprinderea mea, Ed s-a arătat mirat că scriitorii români manifestau interes pentru puterea politică (şi) altfel decît pur analitic. Recunoştea, desigur, că sînt exemple de autori celebri, care deveniseră (şi) politicieni (chiar şefi de state!), însă credea că episoadele respective (uşor de numărat pe degetele de la o mînă, susţinea, cam sarcastic, profesorul) constituiau excepţii şi nu reguli propriu-zise. „Ca scriitor”, adăugă el, „prefer să mă raportez la spaţiul politic precum la oricare altă zonă semiotică. Dacă am dispoziţie să descîlcesc, cu instrumente estetice, semnele încîlcite de politicieni, o voi face, dacă nu, le voi ignora metodic şi lipsit de orice complexe.” L-am „taxat” atunci pe Ed, în sinea mea, ca „american alintat”, fără experienţa istoriei totalitare, şi am închis discuţia elegant, revenind la interesele culturale ale unei societăţi liniştite şi prospere, precum, bunăoară, „moartea literaturii” sau „epicul postindustrial”. Astăzi abia, la aproape un deceniu şi jumătate de la dialogul nostru, îl înţeleg practic perfect pe profesor.

Să fie oare acesta, iată, semnul că am intrat în normalitate? Un răspuns (indirect) la întrebare ne oferă excelentul volum de convorbiri (pe tema „scriitorilor şi a politicii”) între Dorin Popa şi Liviu Antonesei, apărut recent la Institutul European. Secvenţa temporală acoperită de discuţiile celor doi intelectuali este semnificativă: 1990-2007. Adică integralitatea etapei politice, de „tranziţie” aşa-zicînd dinspre comunism către societatea deschisă (cele două momente care o încadrează sînt simbolice şi cumva neverosimile în succesiunea lor istorică: revoluţia anti-ceauşistă şi acceptarea României în UE, după o aderare prealabilă a noastră la NATO). Interlocutorii (implicaţi amîndoi, pe parcursul celor şaptesprezece ani, în politică – deţinînd chiar funcţii administrative în perioada guvernării CDR – şi în politologie – atît Liviu Antonesei, cît şi Dorin Popa au făcut, după 1990, publicistică de opinie) dezvăluie o capacitate de detaşare emoţională faţă de situaţiile discutate ce nu ar fi fost posibilă în urmă cu zece ani. „Transpersonalizarea” situaţiilor disecate merge pînă la un uşor masochism analitic, absolut benefic pentru credibilitatea discursului (un exemplu rămîne cazul lui Sorin Antohi, congener şi bun prieten al autorilor, „caz” radiografiat din unghiul unei totale serenităţi şi obiectivităţi). Informaţiile vehiculate în carte (uneori de culise, venite din experienţa politică a vorbitorilor) sînt extrem de interesante, iar interpretările pline de vervă şi substanţă. Strict tehnic judecînd lucrurile, un volum ca acesta ne determină să credem că a sosit ceasul într-adevăr normalităţii. Dacă privim însă lumea de afară, mai rămîne să chibzuim.

 

REFERINȚE CRITICE:

Valeria Seciu:

 “Domnule Dorin Popa, cred că slăbiciunea dumneavoastră este numai o poveste, pentru că trebuie să fii cu adevărat puternic pentru a da expresie fragilităţii.”

Părintele Galeriu:

“În UTOPIA POSESIUNII am găsit lucruri care s-au potrivit cu gândirea mea. Ceva de acolo se potriveşte cu gândirea mea! Dorin Popa a înţeles ce am înţeles şi eu: misterul răului. Misterul răului – cauza răului, de fapt, – stă în egocentrism. Dorin Popa a înţeles asta şi a sesizat tocmai autenticitatea noastră acolo. De aceea ne-am întâlnit în gândire. Apoi, volumul FĂRĂ ÎNTOARCERE m-a şocat de-a dreptul, m-a uluit! Cu adevărat, m-a uluit. Da, este om ales domnul Dorin Popa.”

Liviu Antonesei – în volumul Utopia posesiunii:

“Lirismul lui Dorin Popa de aici, şi desigur, din volumele sale viitoare se revendică de la o poetică a interiorităţii, în care autoflagelările şi autoscopiile efectuate cu o precizie şi o violenţă aproape chirurgicale se transfigurează într-o scriitură turbionară, cuvintele învolburându-se ca într-un maelstrom.”

Alexandru Zub – în volumul Perdoname/ Iartă-mă:

“Cine vrea să-l cunoască în adevăr pe Dorin Popa se poate înşela pornind de la personajul care se mişcă printre noi. Poet şi publicist, dascăl de la un timp şi om al cetăţii, când retractil şi tăcut, când agresiv şi dezinvolt, el trebuie abordat mai ales prin cărţile sale, fie acestea de poezie autentică, repede impusă în peisajul nostru literar, de convorbiri cu personalităţi ale timpului sau de comentarii politice şi culturale. Nota lor comună, cea mai frapantă, e căutarea insistentă a adevărului, oricât de dureros în spaţiul social ca şi în cel lăuntric”.

 Florin Faifer (“Născut pentru a suferi”, în rev. Timpul, nr.2, feb. 1997, p. 5):

“Singuratic, dar căutând cu febrilitate un partener de destăinuiri, care să-i înţeleagă neliniştea şi disperările, retractil ca un Rac, iar alteori buznatec, Dorin Popa poate surprinde, în “poemele” lui, (nu numai) pe cei care se ciocnesc de prezenţa lui diurnă. De fapt, ieşirile sale în contingent sunt tentative de a evada dintr-o restrişte, dintr-o interioritate bântuită. Cu un enorm sentiment de sine, însă veşnic pândit de un naufragiu, poetul îşi trăieşte sfâşierile ca pe o damnaţiune, într-o Oximoronie unde suverane sunt semnele absenţei. Absenţa Frumuseţii, ca utopie doldora de absolut, absenţa Iubirii ca miracol al unei contopiri mântuitoare şi, halucinant paradox, propria absenţă. Într-un spaţiu concentric în care drumurile vin de nicăieri şi tind spre neunde, un Sine hipertrofic îşi contemplă… imaginea răsfrântă în “cioburi sângerânde”de “oglinzi interioare” aburite de un “frig real”. Printre ţăndările iluziei, învăluit de o ceţoasă lumină de amurg, întrezărim chipul răvăşit al unui torturat care, păşind ca pe un fir subţire deasupra unui hău, scrutează iar şi iarăşi, cu fascinaţie şi încrâncenare, ceremonialul propriei răstigniri… Când eul narcisist şi dezesperat intră în criză, resimţind intens simptomele inadaptării, reflexul este unul caracteristic zodiei în care însinguratul nostru s-a ivit pe lume: “în scorbura mea/ de la marginea lumii/ mă voi retrage”…Pariul “supravieţuirilor” lui se tranşează în regim autoscopic: “intre mine şi mine”. Cum altfel, doar răzleţul e un condamnat la sine însuşi ! Nici o scăpare: “nici dumnezeu nu mă poate salva din ghearele mele”. Trufie nemăsurată şi obstinantă sfâşiere, într-un continuum al pătimirii.”

Liviu Leonte – prefaţă la volumul Moartea mea – viaţa mea:

“Poezia, aşa cum o recomandă volumul de faţă, se defineşte printr-un lirism “stăpânit şi rece”, (…), dacă nu chiar printr-un refuz al lirismului. Nu este o negare violentă de tip expresionist, nici o subminare a discursului prin ironie sarcastică sau amară – când se manifestă, ironia este subtil cenzurată, aproape imperceptibilă -, ci un mod sever al introspecţiei care îşi interzice efuziunile, declaraţiile patetice. Confesiunea curge pe un ton neutru şi atunci când eul liric e asediat de forţe malefice, situaţie deloc singulară, podoabele stilistice sunt aruncate, preferându-se un stil concentrat, câteodată aforistic, oricum detaşat de reacţiile subiective. Poetul se priveşte ca pe un străin sau de pe poziţia unui străin, postura privilegiată a observaţiei care exclude implicarea sau numai adeziunea sentimentală. Imposibilitatea de a te cunoaşte, iluzia autoscopiei, determinismul care sufocă liberatea individului sunt consemnate în versuri expurgate de afect, până şi spaima e scrutată din unghiul lucidităţii (…). În aceste versuri elaborate sub regimul sobrietăţii, fără suişuri şi coborâşuri, indiferent de calitatea materiei, calmă, agitată sau terifiantă, singurul joc pe care şi-l permite poetul anticalofil, cum ar fi zis Camil Petrescu, este cel al construcţiilor oximoronice care diversifică, fertilizează textul, sporindu-i expresivitatea”.

 Nicolae Breban: 

“Gravitatea calmă, amară şi candida a poeziei lui Dorin Popa seamănă, cred eu, cu imaginea acelei fântâni de la intrarea în cetate, în jurul căreia se odihnesc o clipă călătorii atât de pitoreşti, care-şi aruncă de pe umeri povara mătăsoasă a deşertului, în seara unui basm arab”.

Traian T. Coşovei (“Cronica”, în Contemporanul, nr. 20, 17 mai 1991):

 “Cele cinci cicluri ale volumului lui Dorin Popa (Pagini de jurnal, Tentativă de spovedanie, Operaţiuni de salvare, Naufragiat în mine însumi şi Luarea in posesie) sunt unitare în ansamblu, delimitarea venind probabil dintr-o dorinţă de rigoare în arhitectura cărţii. Paginile de jurnal nu sunt decât nişte exerciţii ironice pe o falsă temă a însingurării: “scribii chiar traduc cuvintele mele/ în mai multe limbi fără circulaţie – cu atât mai util” (filă de jurnal) şi “…flori albe n-am atins/ îngerii ori poştaşii mă ocolesc, în apropiere iarba nu creşte” (pagină de jurnal). Tentativele de spovedanie cuprind poeme ample, de o discursivitate bine ţinută în lesa construcţiei textuale, uşor dezabuzate, trădând o disperare calmă, împăcată cu lumea din jur, dar nu resemnată: “ca-n pântecul mamei/ în pântecul tristeţii mă aciuez… cumplit m-au încolţit” (fisuri). Există aici un fir de elegie ce subminează “virilitatea” versului, o amânare a confruntării cu lumea dezlănţuită, o fină surdină livrescă a celui ce se contemplă în oglinda propriei conştiinţe: “glasuri vinovăţii sfâşieri….spre inima mea” (sudura). Poetul este un sentimental ce cochetează fin cu ironia din existentă, fără a-i deconspira însă mecanismele şi fără a-şi asmuţi câinii sarcasmului; aici, Dorin Popa este un preot al răbdării sau, mai bine spus, al îndurării: “îmi refuz lacrimile…mi-ar trimite-o bezea” (autoportret cu filele tăiate). Nu este mai puţin adevărat că ironia lui Dorin Popa este una prudentă, retractilă în faţa precedentului cultural: “în faţa tuturor citatelor” (ibid.), poetul rămânând un temperat de raţiune şi un încrezător în forţa literaturii, în puterea cuvântului scris: “aceste ultime rânduri…. în cerneală” (tentativă de spovedanie). Este, în fapt, semnul respectării convenţiei literaturii: un joc al reflectării şi o joacă a autocontemplaţiei: “cabotin artistul… nimic din el!” (autoportret pe rug). …Dorin Popa se mişcă într-un univers “tapetat” cu manuscrise, într-un labirint borgesian, dar desenat cu o cerneală simpatică, colocvială, fapt ce-i răpeşte din tensiune, dar îi conferă autenticitatea căutării înverşunate a propriei identităţi: “deschid gura…zac ascuns prin măcelării” (frenetica existenţă a măgarului giusseppe) ori în registrul îndelung exersat al damnării: “sunt condamnat…nu puteam afla” (sunt condamnat). Ceea ce îl individualizează pe Dorin Popa într-o generaţie ce a “probat” aproape toate modalităţile de expresie este o acută nevoie de autodefinire; obstinata căutare a unui “autoportret” sensibil care nu este decât o formă de provocare a autenticului devine una dintre “temele” poeziei sale: “eu sunt un lac liniştit/ în care demonii se scaldă în voie” (naufragiat în mine însumi) sau “din ceea ce sunt nimic nu voi înţelege vreodată” (suflet răvăşit), ori: “poate în locul altuia m-am înfăţişat/ poate c-am venit în altă zodie decât a mea” (vinovăţia – bănuită…), toate aceste tentative de aflare a unei identităţi găsindu-şi o excelentă expresie în poemul final “luarea în posesie”, indiscutabil una din piesele de rezistenţă ale volumului. Dorin Popa este un poet autentic care reuşeşte să găsească expresia lirică, emoţională a propriilor sale nehotărâri şi incertitudini”.

Octavian Soviany (“Poezie şi exorcism”, în Contemporanul, nr. 6, 1995)

“Poemele lui Dorin Popa (adunate în volumul antologic Tentativă de spovedanie, Ed. DAB, 1994) gravitează aproape întotdeauna în jurul marilor probleme de viaţă morală, născându-se din dorinţa de a regăsi o anumită dimensiune etică, implicit sau explicit prezentă în actul poetizării şi, totodată, din refuzul deliberat al tuturor prejudecăţilor textualiste. Ridicată astfel la coeficientul de canon al “raţiunii practice”, această poezie va încerca într-o primă fază a ei – aşa cum cu pertinenţă subliniază părintele Galeriu – să elucideze “misterul răului” ce “stă în egocentrism”. Articulându-se într-o viziune care ia act de absenţa Binelui, ne comunică deocamdată ce nu este Binele, poemele din Utopia posesiunii reprezintă, privite în ansamblul lor, replica în plan moral a aşa-zisei “căi negative” din teologie. Fluxul poetic este subordonat aici unei gândiri ce se nutreşte din dilematic, descoperind precaritatea ontologică dar mai ales morală a fiinţei umane, o gândire care – lucru fără doar şi poate esenţial – îşi are modelul în cunoaşterea de tip teologic… Nu e mai puţin adevărat că toate “conţinuturile” implicate aici de actul poetic se înscriu în perspectiva unei reteologizări a gândirii (poetice dar şi conceptuale) prin care se încearcă distanţarea de anumite tendinţe demoniace subiacente modernismului şi post-modernismului. Căci încă din volumul său de debut (Utopia posesiunii, Ed. Junimea, 1990) autorul configurează o lume de esenţă morală unde tâlcul etic al existenţei dobândeşte substanţă prin raport cu o umanitate pentru care “a avea” i s-a substituit lui “a fi”. … Reflex al lecţiilor textualiste, poemele lui Dorin Popa devin oglindiri narcisiace ale textului însuşi; ele nu vor întârzia să descopere partea pur mecanică implicată în producerea discursului liric, care, ca simplă dexteritate, ca tehne, e ucigaşă de suflet: “am atâta nevoie de mine…să nu-ţi substituie sufletul” (autoportret pe rug). … Odată cu volumul Fără întoarcere (Ed. Institutul European, 1992), lirica lui Dorin Popa îşi va pierde în mare măsură aerul de ingenuitate. Renunţând la maniera discursivă din Utopia posesiunii autorul e predispus de data aceasta spre concentrare şi uscăciune, iar poetizările sale se vor nutri din sentimentul eşecului, al culpei ontologice asociate cu pierderea inocenţei paradisiace. Caracteristică pentru eroul liric este de astă dată starea de “neizbăvire”, căderea: “miroase a toamnă… în care nu mai cred” (din jurnalul neizbăvirii). Lumea poartă, la rândul său, semnele deconcertante ale absenţei divine, s-a transformat în “lumea aceasta” tutelată de legile oarbe ale necesităţii: “în afara ta… bine legată de şaua calului/ în afara ta” (în afara ta). Poemele lui Dorin Popa vor căpăta astfel cel mai ades aspectul vorbirii cu îngerul (ca în poezia intitulată Solange), sondând substanţa vieţii morale sau măsurând distanţa până la absolut. … Memorabile prin puritatea rostirii elegiace, versurile poetului ieşean vor atinge acum, în momentele lor supreme de graţie, ceva din tonalitatea cu totul particulară a rugăciunii: “primeşte-mă… facă-se voia Ta” (singur cu marea, în pragul serii, toamna). Dând astfel întreaga măsură a unei personalităţi artistice pentru care – aşa cum scria Ioan Holban – “arta nu mai e o formulă ci un mod de (supra)vieţuire”. 

Ioan Holban – (“Tradus şi traducători”, în Contemporanul, nr. 32, 15 aug. 1996)

 “Se va bucura de interes poezia lui Dorin Popa în Germania şi Franţa? Sunt sigur că da (în Italia, deja, a probat-o; anul trecut, la Genova, el a fost distins cu un important premiu literar). Cele “unsprezece miniaturi” apărute în Germania şi Poemes, tipărite în Franţa, au fost selectate din sumarul antologiei publicate de poet în România, Tentativă de spovedanie; aceste texte, dincolo de valoarea lor estetică incontestabilă, au şi calitatea rară de a se circumscrie paradigmei de sensibilitate a omului de azi, condiţiei sale”.

Anunțuri

Comentarii»

No comments yet — be the first.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: