jump to navigation

poetry / Romanian


NIMENI NU ÎNŢELEGE PE NIMENI/

NIEMAND VERSTEHT NIEMANDEN/
PERSONNE NE COMPREND PERSONNE
(Iaşi, Editura Polirom, 1998)

nimeni nu înţelege pe nimeni

pretenţii absurde de atâtea ori am avut
radar perfect credeam că mi-e sufletul
pentru paşii tăi pentru respiraţia ta
pentru plânsul tău
în pielea celuilalt cu râvnă cu iubire
am putea în sfârşit mântuitor ajunge
dacă n-am descoperi cu dezamăgire
că suntem prizonierii epidermei noastre
şi cântul tău şi plânsul tău, privirea ta
emoţiile, neasemănarea şi visele tale
toate sunt ale mele în veci de veci
şi toate în veci îmi vor fi străine
printre lacrimi, hohotind, te strâng pierdut
te îmbrăţişez cum nu voi mai putea îmbrăţişa
vreodată
exişti în mine mai adânc decât în inima ta
şi cutremurat îţi şoptesc din depărtare :
nimeni n-a înţeles pe nimeni
niciodată !

moartea mea – viaţa mea

(Iaşi, Editura Apollonia, 1997)

elogiu vieţii şi viselor care o însoţesc până la capăt

am intrat în descompunere
şi încă mai fac
planuri de viitor

şi eu sunt Emma Bovary
n-aş fi îndrăznit niciodată
să te întâmpin
dacă m-aş fi văzut
aşa cum sunt

moartea mea – viaţa mea

dacă lucrurile nu m-ar fi izbit
cu atâta furie
poate nu le-aş fi văzut
poate n-aş fi dat seamă de ele
niciodată
tristeţea mea – bucuria mea
îmi e îngăduit câteodată să văd
cum se îngemănează răul cu binele
cum din sudura lor se ivesc
toate câte există
moartea mea – viaţa mea
n-aş fi găsit în veci calea spre tine
dacă n-aş fi rătăcit adânc aiurea
dacă nu m-ar fi orbit atâtea nopţi
dacă pustiirile nu m-ar fi
mângâiat
uneori în mijlocul furtunii
o pace adâncă mă cuprinde
şi-n vreme ce-s izbit, zdrenţuit, sfârtecat
pot zări liniştit
cum moartea mea hrăneşte
viaţa mea

poveste de iubire
(mereu te aleg)

când mă prăbuşeam, credeam că mă înalţ
bolnav eram, vrăjit eram de hotarele mele
o voce din mine – străină mie – bolborosea
că înăuntru-i afară, iar afară se află
mult, mult înăuntru
apoi, te-am zărit pentru întâia oară,
cu mult după ce-n braţe adânc te-am strâns
memoria mea te-a ales şi eu mereu te aleg
în fiece clipă viu mă descopăr în tine, dar
mă voi îndepărta, pentru nu te pierde.

confesiune în decembrie

am cerut mereu celuilalt, cu asprime,
să privească lucrurile în faţă,
dar eu nu le-am privit
condamnările mele toate
au stat în faţa mea ani de zile,
dar n-am ştiut să le urmez
n-am ştiut să le urmez
n-am ştiut să le înţeleg
n-am putut să le descifrez
până la capăt
niciodată,
nimic n-am ştiut să duc
până la capăt
numai tinereţea trece,
numai bucuria trece,
numai viaţa trece,
singură, vinovăţia mea întreagă rămâne
niciodată,
nimic n-am ştiut să duc
până la capăt
întotdeauna am cerut cu asprime celuilalt
să privească lucrurile în faţă,
dar eu am întors faţa
şi acum când nimic nu mai aştept
speranţa mea
e mai puternică
decât oricând

scâncetele mele de copil

mă apropii de bătrâneţe şi tot ascund
sub haină
scâncetele de copil
Doamne, în urma tuturora mereu rămân!
melancolia şi golul
îmi sprijină
prea-plinul,
piedicile şi nehotărârea
în locul meu
hotărăsc,
deodată cu spaima
speranţa mă vizitează
un secol încă de-aş mai trăi
nu mi-ar ajunge vremea
să-mi plâng pe pământ,
până la capăt,
viaţa aceasta pe care
tocmai o pierd

când suntem atenţi la noi înşine?

ne petrecem atâta de grăbiţi
de parcă ceva mai important
am avea de făcut
trecem preocupaţi prin viaţa noastră
prin slăbiciunea noastră şi prin
dulceaţa gustului că într-o zi,
cândva, chiar vom fi
neapăraţi suntem în faţa somnului
unei părţi din sufletul nostru,
în faţa plânsului
ne putem opri
îndelung

surpare neîncetată

atât de străin îmi sunt uneori
încât străine îmi par
cele ce există,
atunci vreau să pun la poştă
poezii lungi, melodioase
pe o adresă
inexistentă
atât de străin îmi sunt uneori
încât văd cum
pe oasele mele
creşte iarba

ansiedad

picioarele tale nesigure, cu forme imprecise,
şovăielnice
coloane sfidătoare în mine au zidit…
la braţul unui bărbat străin
te îndrepţi tu către mine
şi nopţile voastre de dragoste
nopţile mele sunt
ca-n visele-mi încâlcite,
atât de profund,
nimeni nu te-a atins
când te-am zărit întâia oară
purtai semnul pe care-l aşteptam,
purtai cu mirare semnul acela
prin care, cândva, mă unisem cu tine
tu, iritată, mă ţintuiai la stâlpul infamiei
dar ochii tăi, înlăcrămaţi, clandestin mă chemau,
duios şi amalgamat mi-au vorbit
şi-am tresărit înfiorat când am aflat
că, dintr-odată, cineva din mine te refuză,
cineva înfuriat, speriat, deposedat…
şi tot în acea seară am văzut
că mâna care te respingea se sprijinea pe tine
iar gura care te blestema tânjea să te guste
mai târziu, cu mult mai târziu,
în braţele tale
de tine
mă voi ascunde

ce mai aştept

ce mai aştept acum
când nimic nu mai aştept?!
mi-am numărat cu atenţie
toate malformaţiile
neputinţele toate
şi nenorocul întreg,
cu suflet uşor,
în sufletul meu
l-am adunat
ce mai aştept?
pustiirile, singurătăţile,
rămăşiţele zdrenţăroase
şi păienjenite ale nedumeririi,
infecţiile, noroiul, zgura, confuzia
m-au încălzit, m-au sufocat
m-au vestejit
şi totuşi…
şi totuşi
acum
când nimic nu mai aştept
ce mai aştept??

când voi ajunge la tine?

prin atâtea porţi am trecut
perdele grele am dat la o parte
nopţi şi zile pe genunchi am suit
dar nu am ajuns la tine
acum stăm alături
te ţin strâns de mână
îţi privesc ochii înlăcrimaţi
şi mă întreb:
când voi ajunge la tine?

întrebări de noiembrie

cât oare trebuie să mai aştept
ca să aflu care-s ale mele ?
cât mă mai pot prăbuşi în gol
fără întoarcere, fără scăpare ?
de unde vin în sufletul meu
atâtea spaime, atâta risipire ?
care-s hotarele şi care-i partea
care-i puterea şi care-i slăbiciunea?
unde cad lacrimile lumii toate
şi sfâşierile unde se duc?
de ce se înserează devreme acum
de ce oamenii toţi se ascund ?

descompuneri capricioase

nu te întreabă nimeni
în ce ape te scalzi
nici dacă mai poţi suporta
îţi numeri căderile singur
te aşezi în raclă singur
şi singur primeşti
plutonul de execuţie care zilnic
te vizitează sub măştile
prietenilor tăi
mor în tine una câte una
iluziile tale, pe rând,
harta sufletului – amputată –
e plină de pete de sânge.
mama nu te-ar mai recunoaşte,
iubitele de mult s-au îndepărtat
iar în oglinzile din faţa ta
se arată un chip de care ţi-e silă,
în vreme ce chipuri mii, visate
se ascund graţios în spatele tău

aripile tale întunecau şi luminau

atât de bogat ca acum
n-am fost, n-am fost niciodată
astăzi, pe o melodie de Vivaldi,
am îndrăznit să te aproximez
fantastice aripe aveai,
aripile tale planau peste lume
aripile tale întunecau şi luminau
totul în jur,
majestuoase, puternice, aripile tale
împlineau, iarăşi, Universul
pentru o clipă, vieţuitoarele
au avut o lungă tresărire !
în jurul tău se ofiliseră împotrivirile
în jurul tău – învăpăiate rostogoliri
în abis,
frunzele uscate se agăţau rugător de copaci,
nimic din cele ştiute nu se mai putea petrece
nici nu ştiu de ce mi-a fost îngăduit
atâta de limpede să te văd, să te reţin
n-am fost, n-am fost niciodată
atât de bogat ca acum

masacru inocent

dimineaţa ucide
seara ghilotinează
dintre maluri
unde să mă retrag?
florile toamnei
mă întâmpină iar
presimţirile brusc
iau foc
dimineaţa ucide
seara ucide
într-un târziu
adorm
în picioare

poveste neîncepută şi nesfârşită

mereu îmi amintesc de tine cu precizie
cum într-o zi voi şti să te întâmpin
cum într-o zi voi şti să stau în faţa ta
chiar zilele trecute, în centrul Iaşului
într-o lungă repetiţie am întârziat
mereu fac exerciţii de adaptare
la imaginea ta
aşa te văd, aşa îmi amintesc de tine:
într-o zi voi şti să te întâmpin
într-o zi voi pleca chiar
în căutarea ta

nu pot schimba nimic

în vreme ce credeam că mă pot întoarce oricând
animale mici mă luau în posesie, mă croiau,
jocurile, măştile, pozele, sirenele, dulciurile
nu le pot acum părăsi ca şi cum n-ar fi fost
plin de spaimă descopăr în tot locul urmele mele
în zadar încerc să mă aflu pe unde n-am umblat
nu ajungi niciodată atât de aproape de chipul tău
ca să-l poţi fotografia netulburat, pe îndelete
lucrează în tine aspru când nimic nu lucrează
cu toate ale tale te dai legat, când liber te crezi,
lucrează în tine mai adânc decât tine, te acoperă,
înfăţişarea ţi-o dictează, nu ai de ce te agăţa.
plin de spaimă-mi descopăr urmele în tot locul
nu pot schimba nimic, nimic nu pot întoarce
toate ale mele au altă înfăţişare decât m bănuit
în zadar încerc să mă aflu pe unde n-am umblat

eşuări binefăcătoare

ca pe o salvare miraculoasă
ca pe-un pod posibil ridicat
deasupra îndoielilor
ca pe un tub cu oxigen
într-o sufocantă prăbuşire
ca pe o pată de lumină
într-un tunel infinit,
aşa te-am aşteptat !
aşa te-am aşteptat
aşa te aştept!

doar în visul tău am existat

uneori îmi spun resemnat
să oricând aş pleca
e bine
nimic în plus, nimic mai mult
în veci
nu voi fi
numai visul tău m-a făcut
să visez
că exist
oricând aş pleca este bine
numai tu vei plânge
numai tu vei şti
liliacul nostru ca altădată
la fel
va înflori
oricând aş pleca e bine
roua dimineţii
mă va întâlni
de tine doar mi-e ruşine
că m-ai visat
cum n-am putut fi

scrisoare dintr-o zi suportabilă

încet, subtil tot mai multe dispar
nu mai încerc disperat să le reţin
cu vremea, căderile ne ţin de cald
absenţa ta s-a împrietenit de mult
cu lucrurile mele
e un decembrie crud în Iaşi acum
strigătul aleargă prin complicate
culoare
şi, iată, nu mai zăresc nimic nimic
mă opresc – unde să înaintez, de ce?
de câteva zile, aştept precipitat un semn
o emoţie nouă mă bântuie ciudat
în prima hazna voi nimeri
de oriunde se poate zbura curat ?
prăbuşiri nesfârşite cald mă sprijină
şi înaintez de parcă aş avea o ţintă

printre gratii, nebuloasă şi umedă, impostura

ştiu, tu nu-ţi mai aduci aminte,
deşi în aceeaşi călătorie am fost,
lucruri diferite ne-au străpuns privirile
motive de bucurie
tu peste tot, mereu, întâlneai
şi lumina-ţi cădea în valuri pe chip,
încrezător şi falnic,
te indurai de toate,
te risipeai în toate,
toate-ţi râdeau
şi toate, în urma ta,
neatinse rămâneau
eu şi acum mai port încă sub unghii
urmele gropilor peste care tu
pluteai uşor ca o metaforă,
peste tot descopeream oglinzi potrivnice
şi neasemănarea ta îmi brăzda faţa
în şuvoaie adânci,
nimicitoare
ca pe trofee preţioase,
fotografiile în triumf le-ai purtat,
eu n-am avut cu ce să mă înfăţişez
degeaba îţi arăt pumnalul
cu care am voit să-ţi ridic zilele,
degeaba
tu pluteşti uşor ca o metaforă

femeia frumoasă din ochii oligofrenului

de multe ori am privit cu smerenie
femeia frumoasă din ochii oligofrenului,
în ochii lui albaştri lumea se învârte
cu o nebănuită precizie, adevărată
de multe ori m-am rugat în rătăcirile mele
să nu mă înghită victoriile, să nu câştig
înainte de a ajunge pe câmpul de bătălie,
înainte de a învăţa, sfârşit, să pierd
cu încrâncenare, cu emoţie, cu bucurie apoi
de multe ori tu m-ai împins înspre mine
un altul de care voiam să scap.
şi-n respiraţia nostalgică, înceţoşată
cel mai adesea, cu scârbă, mă regăsesc
oare mă regăsesc ?
ani lungi, ani azurii, m-am pregătit să aştept
plin de credinţă, am aruncat peste bord întreg lestul
ani lungi, ani rubinii am aşteptat, am pândit
clipa în care, obosită, frumuseţea va copleşi lumea
doar pentru asta sunt pregătit!
la ore anume, simt cum se revarsă feminitatea
peste vieţile noastre ca o spornică apă
şi tot mai ades cu spaimă privesc
femeia frumoasă din ochii oligofrenului

când sensul dispare şi viaţa e deşartă

acum, existenţa este o ironie nemeritată
peste chipuri zăresc parcă măşti hidoase
care încet pustiesc orice adiere de vânt
şi nimic nu mai este posibil până hăt departe
tu nu mă mai poţi înţelege fără cuvinte
lucrurile se ating cu zgomote surde, scrâşnite
suspiciunea se furişează în jocul copiilor
şi nu mai poţi îmbrăţişa decât cadavre
nu mai poţi primi şi nici dărui nimic
pe stradă se repetă stupidităţi până la epuizare
ultimul om inteligent a fost demult îngropat
toţi şiu totul despre toată lumea în exces
nu mai este posibil un singur gest delicat
femeile frumoase se ascund sub zdrenţe
pentru cine ar mai veni acum potopul ?
în oraşul nostru, oricine poate fi mulţumit
că a prezis cu exactitate orice se petrece
şi, cu adevărat, nici o întâmplare de acum
nu depăşeşte înălţimea oligofrenului
ci toate se petrec în a descreşte
şi în a putrezi cu satisfacţie
ieri, în faţa teatrului,
un înger
a îndrăznit să se arate
şi după un moment de derută,
a fost ucis cu pietre, de mai multe ori,
în vreme ce se striga apăsat, vârtos :
aşa ceva nu există !

cu ploaia în suflet

mama îmi spunea că din prima clipă
am fost îndărătnic şi ursuz,
că refuzam, că amânam să mă nasc
şi acum în fiecare dimineaţă
mi-e greu să cobor, mi-e greu să intru
în viaţa asta confuză
în apa asta mocirloasă
într-un surghiun dureros
fiecare dimineaţă mă trimite
cu spaimă adâncă am venit pe lume
bănuiam că dispariţia pândeşte
din clipa aceea zilele mele
iar naşterea îmi fura pentru totdeauna
şi libertatea şi veşnicia şi restul
o, nu e pe lume cruzime mai sfâşietoare
decât naşterea care aduce bucurie!!
la ore anume pe care eu nu le ştiu
îmi amintesc despre sufletul meu
din vremea în care sufletul meu nu exista
de când era nemuritor, străin, ubicuu
de când, plângând, se pregătea să mă anime
o, eram fericit într-o vreme fără să fiu,
când m-am întrupat mi s-au luat toate
şi toate, neîntrebat, mi s-au dat pentru scurt timp
şi de puţină vreme plouă în sufletul meu
numai de când m-am născut

mâinile tale – aripile mele

la mâinile tale am visat ades
mâinile tale
mi-au atins destinul
mâinile tale m-au călăuzit
în cele mai ciudate bătălii
cu mâinile tale adesea
am stat de vorbă până târziu
în noapte
un secret paradis
sunt, pentru mine,
mâinile tale
acum mâinile tale
stau tăcute
pe fruntea mea
ca pe mormântul
meu

ultima veste

mă afund cu fiecare clipă
în molozul acesta din care
vreau să scap.
stau aşa pierdut şi privesc
privesc sângerând cu răceală caldă
cum corăbiile mele se îneacă
în uitare
nu ridic un deget pentru mine însumi
plâng toate ale mele până departe
pe-un cer desenat în grabă stângaci
zboară liber frumuseţea lumii
ce va veni
mă afund cu fiecare clipă
vinovat, descompus, maculat
ultima veste a mucegăit deja
pereţii îndoielii s-a subţiat
şi bucuria mă încearcă
de parcă sunt zece ani
de când am murit

la o cafea cu tine, în botoşani

e un început de noiembrie înşelător
parcă aş fi primit o veste tristă
într-un plic roz-parfumat
parcă începe şi sfârşeşte o poveste
de dragoste, rusească
e-o veşnicie de când n-am ştiut să vin
înaintea ta – de când am ezitat să te întâmpin
acum ştiu ceea ce atunci am bănuit
ceea ce am aşteptat mereu cu nepăsare
nu ştiu dacă-s vinovat în faţa ta şi nici dacă
lumina toamnei tocmai pentru asta
e mai înaltă
stau lângă tine, cu bucurie, la o cafea în Botoşani
nu spui nimic şi-ai gesturi delicate
e-o clipă în care nu-mi mai doresc să fiu
niciunde în altă parte, e-o clipă rară în care
fiinţa ta-i atât de preţioasă şi de adâncă…
…e un început înşelător de noiembrie
şi îmi aduc aminte că în toate călătoriile
am naufragiat

privirea ta profundă risipită

căderile tale îmi arată
perfecţiunea care eşti
în veci
o barcă sunt, o coajă de nucă,
pe oceanul respiraţiei tale
întretăiate, emoţionate
şi tu, abia ştiind că exist,
fără să ştii, îmi dictezi hipnotic
ce să visez, ce să miros,
ce să nu ating…
privirea ta risipitoare, aiurită,
profundă
e calea pe care păşesc smerit
cu încredere
privirea ta înlăcrimată, adâncă
e realitatea cea mai preţioasă
în acest sfârşit de octombrie
pustiitor
privirea ta hoinărind
pe toate drumurile deodată
mi-a întors faţa de la tabloul
descompunerii lumii
şi paşii tăi delicaţi, sfâşietori
vor scrie parcă o istorie nouă
căderile tale îmi arată
perfecţiunea care eşti
în veci

despărţire târzie precipitată interzisă

niciodată nu eşti atât de lovit
ca să nu mai poţi primi o nouă lovitură
toamna eşecurile parcă sporesc
de peste tot sosesc veşti negre
aflu din nou că-n zadar mă petrec
şi spulberate-s toate ale mele
până departe, mult prea departe
dintr-odată nimic nu mă mai apără
nimic nu mă-nveleşte protector
după vagi pereţi de aer mă ascundeam
risipite-s acum aripile cuvintele
nici amintirile n mai vor să se apropie
mult mai sărac decât întâia oară
nu îndrăznesc să mai întind mâna
am aflat, iată, că multe îmi sunt interzise
că nimic nu mai am voie să ating nepedepsit
că într-un gol imens păşeam de multă vreme
nu mai încerc să evadez – unde să evadez?
în faţa surpării amorţite stau sedus
un câine latră la frunzele ce stau fericite
şi nu-mi amintesc ceva care să mă apere
nu văd decât vinovăţia mea acoperindu-mă
oricât de jos am fost căzut, azi am aflat
că încă pot cădea – adânc precum cerul
e sufletul

tocmai mă pregăteam să ies din casă

şi dintr-odată, implacabil,
s-au închis uşile toate hermetic
tocmai când mă pregăteam
să ies din casa asta
din viaţa asta,
din moartea asta.
oho, atâtea sunt de făcut
când nimic nu mai este
de făcut,
dar m-a obosit enorm credinţa
că, în sfârşit,
vei veni!!!
şi dacă vii
şi dacă nu vii,
sunt în zadar corăbiile mele
pe care mâine dimineaţă
încep să le ridic
tocmai mă pregăteam să ies
din casa asta
din viaţa asta
când un glas tremurat a îngânat
că puţinii mei talanţi
sunt ultimii talanţi ai lumii

mai bine te-ai întoarce din drum

nu toate drumurile trebuiesc bătute
tu ai intrat în joacă pe un teren mocirlos
şi acum ţi-e ruşine să dai înapoi
o groapă cheamă alături o altă groapă
luminile pe care le zăreşti nu dau lumină
apa pe care o bei nu-ţi va potoli setea
în curând vei începe să cauţi un sprijin
chiar în cele care ţi-au întors pe dos ochii
în curând orice explicaţie îţi va fi pe plac
te vei împăca încet cu toate amputările
îţi va păsa tot mai puţin, nu-ţi va mai păsa,
cinismul te va culege literă cu literă

după lungi hăituieli

uneori nu mă mai pot ascunde
şi sunt pus în faţa faptelor mele
cu brutalitate
ţigara nu-mi mai ajută
visarea nu-mi mai ajută
doar frunzele toamnei
par hotărâte
să nu mă părăsească
uneori, după lungi hăituieli,
sunt prins, deconspirat, umilit
nimic nu mă salvează
nimic nu mai vrea
să-mi stea aproape
peste tot mă întâmpină
ziduri inclemente
peste tot dau, brusc,
de mine însumi

poveste fără sfârşit

târziu am învăţat să te iubesc
– te-am iubit dintodeauna!
târziu m-am apropiat de tine
– lângă tine fusesem ani lungi!
te strângeam în braţe înflăcărat
mă însoţeai în tot locul spornic
pe radare apărea inima mea pulsând
însă fiinţa ta secretă se ofilea
se ofilea zâmbetul tău diafan
blândeţea ta-mi părea, brusc, revoltă
am învăţat să te iubesc târziu
târziu m-am apropiat eu de tine!

CE ŢI-E SCRIS

YOUR DESTINY
(Iaşi, Editura Institutul European, 1998)

înşurubarea la o comandă secretă, nebănuită

dintotdeauna am fost vrăjit
de clipa în care oamenii îşi pierd aripioarele,
de clipa în care încep să se înşurubeze lent
în vieţile lor
cu-n soi de frenezie
dintotdeauna, cu aceeaşi uimire,
am privit intrigat cum se afundă semenii mei
în vieţile acestea ale lor cu nepăsare,
cu nepăsare şi oboseală,
cu o sfârşeală dulce şi tristă – pietrificată
tăcuţi, pe furiş, prietenii s-au înşurubat
unii ca într-o glumă, uşor, cu zâmbete discrete,
alţii cu hotărâre, îndârjiţi, s-au scuturat
devreme de fulgi şi tulee –
şi degeaba strig către ei, degeaba urlu disperat
şi-i trag de picioare înapoi…
ei au intrat până la brâu, până la urechi
în vieţile lor
ei nu mai vor, o, nu mai vor deloc
să audă altceva decât sunetul hrănitor
al înfiletării lor în lumea asta, în viaţa asta,
în moartea asta
oho, prietenii mei au dispărut complet
înghiţiţi de vieţile lor serbede, flămânde, maron-disperate
iar eu, straniu şi imatur, văd cum posibilul se îngustează
cum s-a chircit într-o pată, într-o dâră
apoi, în adierea părelnică a unei amintiri
despre care nimeni nu poate mărturisi
nimic

nesfârşită-i surparea

mi-a fost ruşine
şi niciodată nu ţi-am scris
niciodată n-am crezut
că te-aş putea atinge
unele semne te prevesteau
şi te ascundeau
înafara mea
încotro să păşesc?
numai pe potecile mele
zdrenţuite, însângerate,
numai în pasul nesigur, şovăielnic,
numai în gestul nehotărât,
numai în zâmbetul crispat şi fugos
numai în tremur, numai în şoaptă
mă simt acasă
la fel de trist
la sfârşit de mileniu
ca la facerea lumii

ce ţi-e scris

mă desfac, împleticit, din mrejele tale
şi în mrejele tale fericit nimeresc
din faţa mării mă retrag încet pas cu pas
dar o mare-n furtună mi-e sufletul acum
cât de greu m-am desprins de iluzii şi vise
ca să plâng, apoi, răvăşit, ades toamna
şi-n orice întâlnire speranţele cântau
cu acorduri moi şi triste de despărţire
o dezordine clară mă împinge mereu
să veghez până la capătul haosului întreg
iar din molozul acesta curat de zbateri
aleg întotdeauna o groapă cu noroi
zdrobit şi descompus de viaţa aceasta a mea
în viaţa mea caut cu scârbă un adăpost
să fug, să scap de amânări, de aşteptare,
de urât vreau, dar peste amânări nimeresc
mă desfac, fericit, din mrejele tale
şi în mrejele tale împleticit nimeresc

FĂRĂ ÎNTOARCERE

– versuri –
(1983-1991)
(Iaşi, Editura Institutul European, 1992)

autoportret

tot ce aş putea atinge
şi nu ating
tot ce aş putea înţelege
şi nu înţeleg
tot ce aş putea fi
şi nu sunt

cântec pentru ochii iubitei

privirea ta îmi aprinde ţigara,
îmi face temele de control
privirea ta mă izbeşte de mine însumi
ca pe un trecător necunoscut
privirea ta îmi trimite
părinţii în spital
privirea ta :
absenţa trupului meu
din oricare casă a lumii
privirea ta încă nu ştie

plimbare veselă

tu întinzi mâna
şi apele de izbesc de maluri
iar bufniţa scoate un sunet
scurt
linia ferată
este plaja cu nisipul
cel mai fin
dintre linii se înalţă palmieri
piscinele-s droaie printre
halucinante traverse
tu întinzi mâna
de parcă aş mai putea fi
salvat

proem

… nimic nu pot păstra
pe rând se duc toate,
între mine şi lucruri
propria mea vinovăţie
între mine şi lucruri
o colcăială de viermi
– stai locului! – îmi zic –
tu eşti doar paznicul de noapte
al nebuniei
la naiba, la naiba cu plânsul hidos
de propria-i neputinţă strivit
stai locului
stai, dracului, locului,
fii cum în veci nu poţi fi !
între mine şi lume
o vacă de cauciuc
este mulsă
până la sânge

solange

ea mi-a luminat calea
în vremea în care, cu ochii închişi,
căutam cu teamă un loc
în care să-mi adăpostesc lumina ochilor
tot ea mi-a spus
atunci când m-am întins cuminte
pe calea ferată
că abia după ce speranţele
mi-au fost otrăvite
pot începe să sper
ea îmi este mamă şi fiică
margine şi necuprins
ea încă nu mi s-a arătat
povestea ei n-o spune nimeni
povestea ei n-a scris-o nimeni
povestea ei o ştiam, întreagă,
încă înainte de a mă fi născut

tentativă de înfăţişare

când te apleci
asupra mea
asupra cui te apleci
şi când mă aştepţi
îndelung,
când mă aştepţi,
aşa,
cu un soi de pustiită speranţă,
pe cine aştepţi ?

prealungul peregrinaj
prin imperiul confuziei

încă te apropii,
deşi nu te mai văd
la fel de pustiit este totul
şi nu ştiu să aduc alături
decât deznădejdea temeinică,
doar încrederea stinsă
că faptele mele de nisip
cu diamant nepieritor
în ceruri sunt înscrise
sfărâmicioase,
putrede şi sfărâmicioase
cele ce-mi stau în preajmă sunt
nesănătoşi ochii mei
nesănătoase înfăţişări
fixează
deşi nu te mai văd
încă te apropii

camuflaj autumnal cu frisoane confuze

iată, şoarecele vorbeşte muntelui
şi, iată, desfigurat şi ciung, caut
cu neruşinare
spre frumuseţe ca spre un drept
al meu
şi sabia lui Damocles nu cade!
cum să plec împuţinat
după ce întreg am venit
cum am putut urâţi
ceea ce nu mi s-a dat definitiv,
cum am putut să nu înţeleg?
în scorbura aceea
de la marginea lumii
mă voi ascunde
voi continua, până la sfârşit,
să mă întreb:
mama oare m-ar mai naşte?

despre înserare, cu încetineală

mă înjură tata ca întotdeauna
îmi spune că port o cruce
prea subţire în spinare
– puah!
eşti o cârpă
o cârpă din acelea
cu care se înfundă sobele
în casele săracilor
să nu bată vântul prea aspru
nu scot un cuvânt, dar tata
îmi plesneşte o palmă peste gură
şi-mi smulge copilul din braţe
zicându-mi că nu sunt în stare
să-l port prin lume
duc mâna la buze
şi mă bucur că sângele-mi curge,
că sângele meu este liber,
eliberat
apoi tata iese, iar uşa
în urma-i se sfarmă
şi nu mă mai satur
să ascult
paşii lui hotărâţi
izbind pământul

sinuciderea de după sinucidere

cafeaua de după cafea
ţigara de după ţigară
nesomnul de după nesomn
şi încrederea după neîncrederi pitită
astea sunt alinările mele
dau la o parte perdele grele
şi-n faţă perdele nesfârşite
se întind
alb, alb, mult alb,
mult alb a înnegrit
nevoia mea de alb
cafeaua de după cafea
ţigara de după ţigară
şi încercarea de a nu zări
zdrenţuroasa haină a lumii

din jurnalul neizbăvirii

miroase a toamnă
încă din primăvară
foşnesc durerile în alb-roz-verde-amărui
şi copiii aleargă printr-un tablou
cunoscut, demodat
– nu mai ai unde
să te ascunzi,
nu te mai primeşte
nimeni –
mi-e ruşine de toate
câte am gândit despre tine,
n-aş vrea să-mi vezi acum chipul
n-aş vrea să mă recunoşti!
– nu mai ai unde
să te ascunzi,
nu te mai primeşte nimeni –
miroase a toamnă încă din primăvară
aproape orb, redus la instincte,
cu ochii închişi hrănesc porumbeii,
hrănesc zborul lor
în care nu mai cred

naivitatea de a descoperi
ieşirea din labirint

trei zile ne-am bucurat,
trei zile am dănţuit îmbrăţişaţi
trei zile am fost zei
de care zeii, probabil, râdeau
în bărbile lor
acum privim cu neîncredere
orice mână întinsă,
orice zâmbet prietenesc
acum am ferecat bine
porţile noastre
la care nimeni
nu mai bate

se aud clopotele

ce ţi-aş putea da
ca să nu mai fii tristă
ce-aş putea face
pentru ochii aceştia ai tăi
atât de delicaţi
şi de buni ?
mă îmbăt şi înjur gros
proastele-mi purtări
mă îmbăt şi înjur
soarta-ţi piezişă
care mi te-a scos
în cale…
răsturnat în căruţa cerului
trece un zeu argintat
ca o idee de Chestov
ne priveşte adânc şi nimic nu spune
ce-aş putea eu face
pentru ochii aceşti ai tăi
amari şi plini de lacrimi ?

despre cum poţi să nu te simţi
bine o singură clipă, nicăieri

infinite culori din ochii mei
lipsesc
şi multe din cele pe care tu
mi le arăţi
nu le zăresc,
mă-ncearcă doar emoţia că
totuşi
ele ar putea să existe
înafara mea
în ochii tăi
frumuseţea lumii rodeşte,
în sufletul meu cad răstignite
drumuri posibile
oriunde aş fi
oricât aş privi de atent
o lume bănuită
plânge în mine,
o lume nenăscută
mă părăseşte !

din poveştile oamenilor

“Numai unui mort nu-i mai este foame şi sete”
(Părintele GALERIU)
deşi ea acum mă priveşte vesel,
uşor dominator
în curând va plânge
mi se va arunca în braţe
şi va plânge
faţa ei va fi, peste un ceas,
buhăită şi plină de pistrui mari
da, ea-mi vorbeşte cu exuberanţă
ea despleteşte pentru mine o poveste
frumoasă şi tristă
din veşnicele poveşti ale oamenilor
ea nu pare a şti acum
nici măcar
că nu suntem de acelaşi sex
peste un ceas
mă va izbi cu pumnii în piept
va smulge cămaşa de pe mine
mă va săruta plânsă, pătată
cu disperare pentru întâia
pentru ultima dată
n-o ascult,
o privesc dintr-o parte, concentrat
– o doamnă distinsă, cu trăsături
delicate şi ferme –
dacă aş săruta-o acum
ca pe un imbecil
prins cu mâna în buzunar
m-ar pălmui

tocmai atunci m-a strigat nenorocul

în dimineaţa aceea
– ţin bine minte –
pornisem pe jos
încrezător şi hotărât
cum nu mi se mai întâmplase
până atunci
un vis frumos mă vizitase
mama parcă mă privea,
în sfârşit,
fără lacrimi în ochi,
hainele-mi păreau uşoare
iar în jur peste tot vedeam
doar semne bineprevestitoare
îmi spuneam că pe lume
fireşte
au şi minunile un loc
chiar dacă mie încă
nu mi s-au arătat
păşeam încrezător
în dimineaţa aceea
când cineva m-a strigat
pe nume
şi copilăria mea schilodită
imediat
mi-a sărit în spinare

vechea cicatrice

oricât am încercat să uit
să scap
să trec dincolo de imaginea ta
n-am reuşit
orice aş privi
şi orice aş face
am în faţa ochilor
acelaşi tablou
aceeaşi disperare
cu ochi de pisică

nebun după tine

pe melodia asta
aş putea înnebuni
tu mă aduci
atât de aproape de mine
încât mă sufoc
– cine m-ar privi în ochi
acum
orb ar rămâne –
pe melodia asta
îmi pari uriaşă
de neatins,
pe melodia asta
orice te-ar iubi
pe melodia asta
îmi fac semnul crucii
şi…

orbecăind şi toamna, ca întotdeauna

ca dintr-un tunel subteran am ieşit
când florile toamnei mi-au dat de veste
nu ştiu de ce, dar toamna îmi amintesc
de tine
şi paşii mei şovăitori par, dintr-odată,
să capete un sens
departe se aude un cântec
pe care, odată, l-am îngânat :
„toamnă, toamnă, de ce tulburi
atât de adânc
potecile robului tău…”
iată că, împăcat, devin încrezător
şi ridic şovăiala-mi la rang
de principiu ordonator al lumii
tu eşti alături,
mă ţii de mână,
chiar dacă nu ai glas,
chiar dacă nu exişti…
de ce tulburi atât de adânc
potecile
robului tău ?

închid iarăşi fereastra

dacă în fiece clipă
oglinzile nu s-ar tulbura
şi încrâncenării mele
nu i-ar răspunde
cu încrâncenarea lor
încă aş mai aştepta
închid iarăşi fereastra
pe care niciodată n-am deschis-o.

tot ce se pierde

tot mai încet
tot mai stins mă revolt
în fereastra mea nu se mai bate
decât cu resemnare
întind mâna
şi, dacă ating, ce ating ?!
privesc un copac uriaş
multă vreme
şi obosesc imens
fără să mişc nici un deget
iar în oglindă zăresc
răni proaspete
ca-ntr-o hipnoză neîndurătoare
ochiul meu stă neînchis
în lucruri
înfipt rămâne
ca un cuţit

la fiecare pas eşecul pândeşte duios

cu braţele ridicate
la ceruri,
fără cuvinte,
împietrit,
aştept prin venele mele
să curgă încet
un sânge străin,
izbăvitor

mereu altceva

mereu, mereu altceva
e mai important
decât viaţa mea
neîntâlnirile cu mine însumi
tot atâtea regrete
tot atâtea euforii îmi sunt
şi, cu moartea în braţe,
departe moartea mea
cred că se află
mereu altceva mă fură,
mă împăienjeneşte, mă pierde
mereu în altceva mă petrec
ce-i mai adânc în lumea asta
din altă lume parcă vine

întâmplare fericită

tu încă aştepţi
tu încă mai crezi
tu spui
că se va lumina
de ziuă
în celălalt mileniu
într-un târziu, din nou, uimirea
trece şi viaţa
ca oricare modă

hipertensiune

sângele curge cuminte în artere
şi stilul e limpede, foarte cuminte
nucul poartă nuci şi mărul mere
sângele curge caligrafic prin artere
dar – nemotivat? – pulsul o ia razna, bezmetic
peniţa arde, înjură şi minte
nucul poartă nuci şi mărul mere
aiurea, nonsens, pustiu, tăcere.

porniri uşuratece

uneori, aşa, într-o doară,
aş vrea să te ating
cu o ciupercă otrăvită
pe faţă
uneori, aproape vesel,
mi-aş lua câmpii
bătuţi
cu piciorul
în anii lungi
de nesomn

nimic mai înalt sub soare

de la Napoleon, Stavroghin şi Mîşkin
în lume, nimeni nu s-a mai născut
noi, infirmi, avem cartea pe braţe
şi murdărim paginile
cu lacrimile noastre
hai, cântă-mi cântecul acela vechi
să uit slăbiciunea mea,
să uit gropile în care
am intrat cu smerenie
ca-n sfinte mănăstiri!
cântă-mi cântecul acela vechi
să uit fărădelegile mele,
să uit odată pentru totdeauna
că nu m-am născut !

printre porniri contrare

dacă mâine m-ai găsi agăţat
de gardul din faţa casei noastre
(pe care o visăm demult),
dacă m-ai găsi, aşa, scorojit
printre amintiri delicate
cu o etichetă prinsă la pălăria
pe care n-am mai apucat
să mi-o cumpăr
ai spune că, da, înţelepciunea,
în sfârşit, m-a blagoslovit?
dacă mâine m-ai găsi agăţat,
nu-i aşa că ţi-ar părea cel mai firesc
lucru din lumea asta?

poveste din era noastră

vin către mine
atîtea lucruri
care mă tulbură,
dar nu le înţeleg
în gara din Bratislava
porumbeii circulă
ca nişte pietoni preocupaţi
nu înţeleg nimic din jur
de aceea nu-mi rămîne
decît să povestesc,
pînă la istovire,
despre mine

CÂND O FEMEIE VINE CĂTRE TINE

(Iaşi, Editura Fides, 2001)

e prea tîrziu, iubito, ca să mă mai grăbesc

atât de bătrân ca astăzi
nu voi mai fi, poate, niciodată
mi s-a pus, brusc, în faţă
o veche oglindă în care
m-am zărit descompus,
amputat, umilit
acum, stau neclintit
sub brazii ninşi din Copou
dar înăuntru toate ale mele
se clintesc iute
cu mare stinghereală,
asist, nemişcat,
la un talmeş – balmeş
îngrozitor
e prea târziu, iubito,
ca să mă mai grăbesc
de peste tot primesc
doar veşti alarmante
şi îmi pun toate speranţele
în iarna aceasta
versuri uitate printre
butoaiele vechi
îmi era atâta de ruşine
că te iubesc
încât mă ascundeam
în pivniţe adânci
după câte un butoi vechi
scâncind încet
să nu audă nimeni
să nu afle nimeni
despre vraja
care mă izbise din senin,
fără ca eu să am vreme
să îmi ţin respiraţia
măcar
acum, după ce, împleticit,
am trecut prin viaţa mea
fără să o înţeleg,
acum îţi pot întinde
scrisorile nescrise atunci,
acum pot, în oglinzile nostalgiei,
să te privesc
drept în faţă

ninge

ninge peste nelinişti calde
ninge şi ne bucurăm
precum copiii
întinde mâna ta
dă-mi mâna
căci simt că Dumnezeu,
în clipa asta,
numai în clipa asta,
ne va ierta
ninge peste nelinişti calde
şi-s fericit ca un copil
că acum o sută de ani
chiar te-am văzut

când femeia ta
te părăseşte

oriunde s-ar duce
crezi că rămâi ascuns
definitiv
printre lucrurile ei
suflete, îndreaptă-ţi genunchii,
opreşte căderea,
decăderea,
opreşte nisipul,
apa,
viaţa!
oriunde s-ar duce
tu nu mai contezi
nici cât negru sub unghie,
oriunde s-ar duce
tu nu rămâi
niciunde
naşterea ta a fost
o aberaţie,
o imitaţie,
o negaţie
oriunde s-ar duce,
tu nu mai ai unde să te duci
Amin!
când o femeie pleacă
un zgomot îngrozitor
îţi vizitează tâmplele
şi broaşte râioase
îţi urcă pe trup
cu viteză
nu, nu, nu,
nu cred nimic
din ceea ce mi se întâmplă
e un roman prost, un film ieftin,
o melodie calpă,
nimic, nimic
nu e adevărat!
când pleacă o femeie,
când femeia ta pleacă,
pentru totdeauna,
ai vrea să nu mai fii,
să nu te fi născut
nicăieri,
niciodată,
nicidecum

fac figuraţie în propria
mea existenţă

chiar dacă te-am strâns în braţe
cu mult mai adânc să te strâng
aş fi vrut
chiar dacă mi s-au arătat
semnele,
puţine am văzut
şi mult mai puţine
am înţeles
acum
nu ştiu de ce mi-e frică
şi nu ştiu de ce nu îndrăznesc
să deschid
încet
în tihnă
filele cărţii
care sunt

de ce mă îneacă mereu plânsul

mereu
cu moartea în suflet
către moarte
mă îndrept
tu de ce-mi spui
că nu mă vei părăsi
niciodată ?
între mine
şi moartea mea
fragilitatea ta
se aşează liniştită
de parcă Dumnezeu
asta doreşte
către moarte mă îndrept
şi fiecare pas al meu
mă zideşte
şi mă eliberează

despărţire eşuată

şi în îmbrăţişarea voastră
sufocat ştrangulat
existam
în fugă bezmetică
te-ai despărţit de mine
şi
din greşeală
pe mine aliat
m-ai luat
confuză rătăcită pierdută
în mine loveşti
cu iubirea mea
prin iubirea mea
dezlănţuită
mă loveşti
ca pe fratele geamăn
duşman,
cum îţi loveşti
tatăl în vis
în adolescenţă
aşa mă loveşti
din braţele mele
pe un altul vrei
să îmbrăţişezi
pregătindu-te
să mă întâmpini
pregătindu-te
să mă desgropi

dincolo

dincolo de tot ce ştiu
dincolo de tot ce am
dincolo de tot ce întâlnesc
dincolo de toate
pe care le visez
dincolo de lumina delicată
a ochilor tăi
dincolo de fiii mei
David şi Andrei
dincolo de imaginea tatălui
dincolo de infatuata realitate
şi dincolo de tot
ce se poate spune

ultima redută

din îmbrăţişarea ta
întotdeauna
mă desfac
speriat
nu mai am unde
să mă ascund

străina mea

te-ai înstrăinat de mine
de tine te-ai înstrăinat
te privesc
aşa cum priveşte
un copil
într-o vitrină interzisă
jucăria visată
te ating
şi nu te mai pot atinge
în veci
lacrimile tale curg
atât de simplu
de parcă ai plânge
de la Facerea Lumii
te privesc
şi nu mai pot privi
ceva
cale de o sută de ani
străina mea
dulcea mea ucigaşă

poveste tristă

necunoscându-te,
ani de zile
ţi-am fost aproape
apoi,
apropiindu-ne,
amândoi
ne-am îndepărtat

iarna, femeile sunt
mai frumoase

în mantourile lor lungi
cu părul despletit
peste gulere fine,
toate îmi par prinţese
inabordabile,
de neatins
de neatins îmi par
siluetele lor delicate,
de neatins îmi par
coapsele lor infinite
abia ghicite sub stofele
scumpe
iar sufletele lor
– o, sufletele lor ! –
plutesc nealterate
pline de candoare
şi prospeţime
către sufletul
meu
iarna, femeile sunt prinţese astrale,
infinite
de neatins

viaţa începe la 40 de ani,
viaţa începe în fiecare zi

pur şi simplu,
am amânat mereu
să trăiesc
viaţa mea a fost
doar
o teribilă aşteptare
ce-am aşteptat ?
un gând limpede
curat
care să mă înalţe
până în
albastrul
existenţei mele
cele adevărate
în zadar
am tot aşteptat,
în zadar aştept
acum, când nu mai am
nimic de pierdut
căci am pierdut deja
totul
nu vreau decât să pătrund,
prin efracţie măcar
în viaţa mea, în moartea mea
în inima aceasta demult stinsă

UTOPIA POSESIUNII
Transcrieri disperate
(Iaşi, Editura Junimea, 1990)
Această carte este dedicată celor înfrânţi.
1982

filă de jurnal

… oho, nu se mai opresc hergheliile întunericului,
nu se mai opresc…
astăzi l-am muşcat pe prosper de nas
apoi l-am privit vesel radios
– fără nas era atât de frumos –
repede cineva a tulburat apele
foarte adânc, foarte adânc
că nici nu mai poţi ieşi din casă
fără galoşi
dar eu am costum de scafandru autonom
şi mulţi licurici îmi luminează calea
– mi-e frică doar de vreo defecţie.
uneori las o suprafaţă limpede, curată
şi, brusc, nimeresc la întoarcere
într-un loc total schimbat, neverosimil
(de-aceea nici nu-l mai descriu)
… oho, nu se mai opresc hergheliile întunericului,
nu se mai opresc…
când se aprinde becul
sunt lovit în creştet cu o bâtă
care mă trimite pe un tărâm extrem de plăcut
acolo populaţia-i amabilă, bine crescută
şi sunt ascultat cu mare atenţie
ca un profet
(scribii chiar traduc rapid cuvintele mele
în mai multe limbi fără circulaţie – cu atât mai util)
oho, nu se mai opresc hergheliile întunericului,
nu se mai opresc…
pe bunul prosper nu l-am văzut
de tare multă vreme.
am minţit:
istoria cu muşcatul nasului
am inventat-o, aşa, pe loc, fără premeditare.
nu ştiu ce mi-a venit.

pagină de jurnal

suveran absolut peste-ntinsul neliniştii mele
flori albe n-am atins flori albe n-am atins
îngerii ori poştaşii mă ocolesc, în apropiere iarba nu creşte.
tot mai timid urc treptele casei
– alinare aiurea ades căutând –
iar sabia care-a tăiat semeaţă în carnea speranţei
mai desparte doar halucinaţiile de resturile trupului meu…
şi totuşi zăresc fluturi urcând la ceruri
o, poate-aş fi trecut ca un abur fericit
de nu erai de nu eram de n-aş fi aflat
despre mine niciodată

sudură

glasuri vinovăţii sfâşieri…..
încă un veac prin viaţa mea de m-aş târî
aceeaşi bătălie pierdută –
acelaşi semn de întrebare
acelaşi tărâm neatins
mi-aş fi……
amânările
mă apropie de-un cer nevăzut
dar mă împiedic
şi mi se face teamă
că acul balanţei ar putea
să încline o clipă,
din indiferenţă,
spre inima mea
o, nu mai trece, nu mai trece caravana
am pierdut biletul norocul tinereţea
şi de mult nu mai visez frumos
că-mi ridic zilele

elegie

absenţele tale îmi stau mereu în preajmă
peste floarea scaietelui bântuie mila domnului
şi doar sufletul meu clandestin înfloreşte
numai eu cu rod inexistent
îmi hrănesc existenţa
apele mele tulburi neizbăvite
poartă trupurile care m-au purtat
memoria, tristă, aduce la ţărm
răni fragile vii
ce se îneacă în propria lor spaimă…
stau şi privesc neclintit
nu mă pot desprinde o clipă
o, de mi-aş putea întoarce
de la mine faţa!!
aproape îmi stau cele pierdute
şi doar pătate rupte ciuruite
hainele mele mă pot încape
o, de mi-aş putea întoarce
de la mine faţa

amânări, contorsiuni, amânări

departe-i rodul acesta
de sămânţa în care mi-am pus nădejdea
dacă tu ai veni…
în cumpănă ar sta lumile toate
la mare distanţă, la mare distanţă
de visul meu
visurile mele ar pieri.
dacă tu ai veni…
dacă tu ai veni
aş pierde şi ceea ce n-am avut niciodată
străine ar fi clipele mele
străin plânsul meu
străină viaţa mea

când sensul dispare

e un sfârşit întunecat, bănuit în tot locul
– sufletul nu mai poate înainta decât în sine –
numai Dumnezeu m-ar putea atinge cu folos.
şi soarele răsare doar să-mi amintească
: se apropie sorocul
(câte nu s-au apropiat de mine
să văd mai bine cât de departe-mi sunt)
deschise-au rămas porţile în urma furtunii,
târâim după noi toate câte ne-au încercat
– zăresc mereu o armată barbară
siluind pământul curat –
oriunde m-aş îndrepta
aceeaşi vină.
tu
nu-mi poţi da
iluzia că exist

autoportret cu filele tăiate

îmi refuz lacrimile chiar de-mi brăzdează chipul
– pierzi o lacrimă – pierzi în greutate
(devii uşor ca surâsul unei reclame)
de la torace până la părul format scurt umoarea-i atât
de brutal distilată încât t.s. eliot însuşi, înduioşat,
mi-ar trimite-o bezea
în faţa tuturor citatelor păstrez o minimă rezervă
(încărcătură nucleară – oricând mă poate arunca
în casa nebuniei)
dar albiile ştiute niciodată nu dau în clocot
transpiraţia îneacă pe cel ce taie copacii
cum pe cel pornit la cosit buruieni
cad săgeţi lungi asupra-mi
şi ies prin vârful limbii ca nişte fulgi moi călduţi
(dresură, şiretlic?)
vine simbolul săgeţii cocoşat schilod subtil
şi limba-mi desenează funia săpunul etc.
mi-amintesc: proaspăt recrut înfăşat în ziare şi reviste
în şpalturile unor ediţii rare mă hrăneam cu zaţ proaspăt…
şi tata luându-mă cu landoul de la tipografie
circumspect tare circumspect cu un ochi uitându-se la mine
cu celălalt la certificatul lui de patru clase
când a-nceput să mă-ndrăgească mă alinta „oaia pestriţă”
şi o dată (cherchelit) : „na, mă, ţi-am adus straie noi
că umbli ferfeniţă” şi mi-a întins „mitrea cocor”
şi un volum de mihai beniuc ambele prefaţate de
roland barthes.
închid stiloul: în seara asta voi sta cu dinţii încleştaţi
linia dinţilor – ultima baricadă
de-o săptămână poştaşul a înnebunit: epistole zeci şi zeci
le-am aşezat în fotolii curtenitor distant
(exersasem figura în deşertul nevada)
tremurând în cele din urmă invit la dans – într-un voluptuos
blues al moralei – una din proeziile mele
(Dumnezeu mi le trimite în plicuri roz parfumate
otrăvite)
…gulerul – înţepenit – mă ridică de pe scaun
între mine şi bibliotecă distanţa creşte
stiloul sângerează puternic – cerneala mă aduce-n simţiri
plămânii trăiesc în beatitudine
zăresc un oraş de argint…
…………………………………………
mama
dezgropându-mă după şapte ani
mă găseşte intact
neatacat de viermi
dar nici de îngeri
cu file netăiate.

doamne, fericiţi cei străini de ei înşişi

dac-ar veni un înger sau un demon
fără sfială să-mi poruncească : eşti alb sau negru !,
singur n-aş mai fi singur
lăsat n-aş mai fi să mă zbat
între aproximaţii sângeroase devastat de obsesii
traversând cutremurat
copilării pe care nu le-am avut
iubiri neatinse
mereu nesfârşit întrebându-mă „acesta, acesta sunt ?”
…hotare inexistente îmi fac umbră.
dimineţi sugrumate sub cămaşa albă a disperării
mă apropie de spaima că nimic nu se mai poate întâmpla
pe o traiectorie cheală
(că legea gravitaţiei te poate părăsi la etajul I
după ce te-ai strecurat în infinit la etajul X)
osândit sunt să-mi dau în cărţi
asupra propriei mele vieţi
să mă privesc halucinant
neîndrăznind să închid ochii
să nu dispară cel văzut
neîndrăznind să rostesc „da”
de teamă să nu fie
ultimul meu cuvânt
blestemat sunt să mă văd cum eu însumi mă văd
să-mi întâmpin prietenul
aproximând chipul meu în chipul său
suspectând chipul lui de erori grosolane
reproşându-mi, în urmă, calculul întreg
tot gândind în surdină
vinovăţia / nevinovăţia prietenului meu
dacă-n fiece clipă
cineva mi-ar porunci : „acesta eşti tu
şi aceste derizorii fapte sunt faptele tale,
numai ale tale!”
poate, îngenuncheat în aerul dimineţii,
aş culege flori iubitei intonând :
„doamne, fericiţi cei străini de ei înşişi !”

autoportret pe rug

memoria mea analfabetă inadmisibilă de neînchipuit
un morman de înjurături îmi pune pe tavă
tocmai când prin lacrimile iubitei caut spre cer.
două plutoane de femei care mi-au întors spatele
n-au putut să mă convingă că dumnezeu nu există
n-au putut să mă convingă că bietele ciuperci
care-mi năpădesc sufletul cu graţii nu vor fi primite cândva
reptile ciudăţenii fixuri
obsesii dolofane bine hrănite
amante fără sâni
se preling într-un vacarm sfios
în tremurul meu
(nimic nu poate fi inventat
nimic nu poate fi uitat)
…cabotin artistul : în momentul avansării la gradul
de cenuşă
mai trece o dată cu privirea peste sine
ca peste-o oglindă reconstituită din cioburi sângerânde
aşază o buclă rebelă
îşi mai închipuie – cochetărie, vocaţie în prostie? –
că în aceste clipe i-ar reuşi cel mai teribil autoportret
niciodată niciodată artistul
nu poate fi muşcat de realitate atât de cumplit încât
să nu mai rămână nimic din el !!
(ce zeu n-ar vrea să-şi spună rembrandt van gogh sau dorin
popa?)
nimic nu poate fi inventat nimic nou
eu încă n-am învăţat să merg pe bicicletă
încă n-am făcut primul pas în tangou
ca o bunică o ţin într-un vals şi vals şi vals
trec pe deasupra-mi lumi preocupate
pe dedesubt trec lumi preocupate
autoportretul vine de la sine ca o sentinţă.
m-am trecut mai vârtos decât am trecut
responsabil cu punerea mea în scenă am fost
(se-nţelege) doar eu
când după marşuri forţate şi expansiuni refulate
dau să-nfulec porţia de salată verde pregătit cu
funii să mă prind straşnic de picioarele
reveriei ce va să vină
o anume apariţie
îmi încleştează dinţii îmi face ochii ţăndări
şi mă caut prin încăpere ca pe ochelarii
peste care a trecut un buldozer
am tot atâta nevoie de mine
cât are înecatul de apă
sau câtă nevoie are armata lui alexandru
de ultimul meu proem
aah gura plină de fluturi miroase a vin aah niciodată versul
să nu-ţi substituie sufletul
aah fanfara militară de-ar stropşi numai în urechea mea
zi şi noapte
poate că în câteva secole m-ar pune pe roate
dacă cineva repede repede
m-ar întreba unde mă îndrept
ştiu sigur c-aş scoate repede repede repede
o mie de mâini
(toate întinse în direcţie contrară)
dacă ar trebui neapărat
ceva în cele din urmă inventat
n-aş dori nimic altceva
decât o maşină să mă poată detecta
să se afle în sfârşit cine pe cine
din mine duce la rele
să se ştie cu minuţie faptele celor care mă locuiesc
să nu mai fie nimeni pedepsit în locul nimănui
să nu mai am sentimentul acut
de vinovăţie-nevinovăţie
senzaţia de adevăr fals de strâmb drept
poate aş mai păstra doar gustul dulce-amar al vieţii
fără de care totul mi-ar părea nesărat.
între iluziile mele
şi sfâşierile mele
nu încape măcar o virgulă.

autoportret minat de obsesii

încrederea îşi face din timp în timp
apariţia
secundele mele atârnă de nori fantezişti
gloanţele oarbe mi-au sădit răni
sesizabile cu ochiul liber
şi-n pânza iluziilor: zbateri
– spectacol obişnuit, inferior.
gara. vin aici adesea poate voi fi prins
în menghina drumului sigur
– cineva sigur pleacă cineva sigur vine –
un tren cenuşiu mă poartă încet
deasupra
intens colorate trenuri zeci
duc în viteză nebună bagajele
simt că-i momentul prielnic:
un abur s-a aşezat între mine
şi carnea mea;
deschid cutia culorilor vii pline de certitudini
(aproape că zâmbesc); penelul care mi-a ratat moartea
mă îngălbeneşte, îmi solidifică sângele
o clipă şi pe faţa-mi ravagiu-i întreg…
…trenul mă poartă sigur, încet.
deasupra toate trenurile
au deraiat.

autoportret ieşit din minţi

cămaşa-mi tremură atinsă de-un curent nefiresc
cizmele groase din piele de diavol
se înălbesc de spaimă
biblioteca s-a retras neputincioasă
după o perdea de blană
în ochii mei, năuciţi de nesomn, potopul!…
un cor de greieri îmi cântă-n urechea stângă
o maşină de tocat îmi molfăie buzele
epiderma mi-e pradă furnicilor invizibile
vipera mă priveşte în ochi cu duioşie
dictatorul s-a ascuns fricos ca-ntotdeauna!
într-o secundă arunc în aer copilăria – infirmitatea
de care nu-s vinovat
(am venit pe lume cu ţigara aprinsă în colţul gurii)
pun la zid toate speranţele mamei,
toate clipele în care-am privit spre cer
aşez, alături, zâmbind, iubirile puţine
nu uit nici ziua în care-am aflat despre mine
şi, printre lacrimi, urlu: fooc!!
apoi intru în disperare
ca într-un stadion

frenetica existenţă a măgarului giusseppe (I)

amestecată amestecată sfiiciunea mea
săvârşeşte imperii de confuzii
teamă n-are de ce să-mi fie: paradisul meu
e-n spinarea măgarului ce-a băut din cupe de cristal
eh, măgarul ştie bine că-i ridicol
– introvertit cult politicos –
dar istoria se scrie cu sânge rece şi dantele
istoria fabrică lupi şi lupii dau în clocot
numai bine pentru frânghii şi defulări mascate cu fard gros
– sângele coboară în orbite
glasuri de scopiţi acostează femei ingenue
totul e pregătit pentru laurii ce au să vină
pentru modestele cavalcade
retrăite cu fast apoi –
ehe, măgarul iscăleşte piramide
în tandreţe-i cu dali
iar valéry este frate drept
de prisos orchestraţia:
din faşă glasul aromit diluat inventează truisme
(nopţi, nopţi de nesomn)
confuzia dintre mare şi uscat se sprijină pe vâsle
bineînţeles că semăn foarte puţin cu mine
şi-atunci doar în treacăt cât să pronunţi: a-ha!
iar câinele bătrân să-ţi sară în braţe
să-ţi lingă bâlbâielile (cum tramvaiul îneacă urmele pietonului)
…câtă convenţie totuşi în alegoriile noastre
au zic: mi s-au înecat corăbiile
măgarul ceremonios traduce: domnul a deschis colivia
şi, iată, toţi porcii au zburat
încercându-şi râturile în statuia ecvestră…
dacă n-aş avea resentimente cu o mână sigură aş prinde
coada măgarului dormind pe-ndelete până-n parnas
(toată măreţia mea anonimă trăieşte doar
evitând coada lui giusseppe)
deschis gura numai cât să mi se vadă manuscrisele
din fundul gâtului, o-nchid complice şi
toţi respiră vehement aureolaţi
demult mi-am înecat sentimentele ca pe nişte pisoi
ai unui motan gâtuit de real
învins îmi preumblu privirea peste un loc viran
unde doar cârtiţa – prudentă – primeşte lumina.
zac ascuns prin măcelării
măcelari iscusiţi aşteaptă să mă-mpuţesc
să mă eticheteze – sătui de câştig: „marfă stricată,
reveniţi mâine, doamnă”
cadavrul meu atârnă de conştiinţa fiecăruia:
am fost învins înainte de luptă, în culise, lupta a început!
mileniul îndelung moşit fermecat scandat
avortat
abia aşteaptă să facă primul compromis
alături
printre fluturii artificiali ai artistului
o mână de sirenă a caligrafiat
incitând mulţimea de gură-cască:
„deflorarea prinţesei de argint
prinţului de bronz i-a produs uimire”

operaţiuni de salvare

nici dumnezeu nu mă poate salva
din ghearele mele.
privesc halucinanta mea înaintare
către ţărmuri pustii
fără curiozitate şi fără cochetării
cum aş privi o ceată de nemernici
ascunzându-se-n ceaţă
cândva îmi juram în fiecare seară:
„de mâine, de mâine chiar
cu mine însumi voi rupe-o despotic
definitiv!”
mi se umpleau de lacrimi ochii
inima-mi zvâcnea din copite
gata să făptuiască doar cele
sortite să mă spele de mine…
oho, nu bănuiam cât de puternic sunt
cât de adânc zăceam în mine
nici dumnezeu nu mă mai poate salva
din ghearele mele.

vinovăţia – bănuită, neprecisă, cumplită

de la floarea crescută brusc în faţa mea
îmi întorc privirea cu teamă
– nu sunt pregătit pentru această întâmplare…
şi-acum încă mă întreb „cine îmi poartă paşii?”
acum când faptele mele întâmpin cu supunere
– poate în locul altuia m-am înfăţişat
poate c-am venit în altă zodie decât a mea
poate că cineva, înnebunit, în fiece noapte mă strigă
şi cere semnele sale pe care cu tristeţe le strâng în braţe
o, dacă pătimeşte un altul ce mie mi-e scris?
poate că cineva le-ncurcă pe toate
şi sângele meu plânge în vene străine
şi eu în trup străin, desperecheat, petrec
şi-ntreagă soarta mea
sub stele căzătoare se întâmplă…
o vină cumplită port în spinare
nimic nu există în afara ei

nu aprinde lumina

toate animalele ce-mi rod inima
s-ar ascunde, nu aprinde lumina!
suferinţa mea înecată-n ruşine
te-ar devora, n-aprinde lumina!
insomniile, fărădelegile mele
dezbinările, ar vrea atunci să le ştampilezi
lacrimile mele ţi-ar murdări obrazul
infirmităţile mele toate
ţi-ar sări în braţe să le aperi de mine
confuzia, murdăria, laşităţile,
inconştienţa, compromisurile, vinovăţia
mă găsesc pe întuneric
n-aprinde,
nu aprinde lumina!

luarea în posesie

printre degetele-mi tremurând neputincioase
trec amestecat la întâmplare cu orbirile clipei
şi viclenii subterane solzoase ce-mi dictează de sus.
clopoţelul memoriei sună
dar are cine să-l audă?
saltimbanci iscusiţi stăpânesc un imperiu de vată,
cald, izolator, insinuant
destrămarea – geamănă mie – mă sărută prelung duioasă
gloanţele iluziei, protectoare, mă ţin la distanţă
de-o salvare in extremis
…melancolii halucinaţii fobii – ape radioactive, sigure!
înfig cuţitul în pântecul moale al reveriei
şi măruntaiele ei stranii, încâlcite
întunecă totul în jur – n-am devenit mai înţelept!
am aflat doar că, nefiindu-mi aproape, clovnii aproximaţiei
şi-au făcut de cap amânându-mă ca pe-o scandaloasă orgie
fără necesitate şi fără sens.
împlântat printre nervi şi migrene
precum sămânţa în solul fertil: voi înflori, voi da roade
şi nebunia le va culege atentă, harnică
…nu m-am visat lipsit de dorinţe în faţa mea vin
………şi totuşi:
o spaimă cenuşie mă cuprinde
când, desperat şi orb vreau să mă ating
fără gândul ascuns al celui care nepăsător aruncă zarul
(când ciuma bântuie pe-aproape nu mai ai vreme
să te îmbraci în veşminte de purpură)
…viermele-n sânge în sămânţă în miez!
cum să alungi viermele ce te precede, ce ajunge
mereu înaintea ta, cum să i te împotriveşti?
faptele tale – copii orfani – te caută, te strigă pe nume
urgisite, înstrăinate, faptele tale se risipesc
în soarele indiferent al zilei
şi-un aer fardat, din recuzită,
se aşază leneş peste casa ta…
dar n-am aşteptat – un suflu vitreg, urlând, mă-mpingea –
m-am apropiat împleticit, nesigur, privind cu uimire
o pată străină informă căznindu-se să-mi semene:
nimic mai îndepărtat de mine însumi decât faptele mele !!
minţit ca o târfă, mâinile murdare în ochii-mi murdari
le voi trimite curând – să se adune că se aseamănă!
mâinile mele vor pipăi tulburătoare laşităţi,
beţia minciunii aromitoare…
…curat e parfumul adevăratelor flori ale minciunii,
curate nobilele lui înfăţişări…
: trupuri putrede mă îmbrăţişează şi mă supun
– detest încercările de limitare a dezastrului.
când sunt chemat să-mi identific, printre morţii zilei
cadavrul, nu mai tresar…
din când în când mai ascult cântecul acela vechi, drag mie
„înhamă-te la propria-ţi fire ca la căruţa raiului
şi ochii tăi n-or mai sta goi şi necruţători
vei pierde înclinarea de-a eticheta cu litere mari
înfăţişările neputinţei…”
aa, cântecul acesta l-ai auzit şi tu când ai venit
(atât de adânc te-am imaginat că-n cele din urmă ai apărut)
– te-am privit cu ură şi m-am oprit în faţa ta
ca-n faţa unui ospăţ netrebnic:
„nu mă pot înfrupta din iubirea ta ca din viţelul cel gras
ar fi ca şi cum privighetori jumulite ar umple văzduhul
iar îngerii ar viola fecioare-n plină stradă…”
cald ca aburii ce ies din pielea unui animal hăituit
mă îndrept către-o gură ce mereu bolboroseşte
că strâmb în fiinţa mea m-am aşezat, că…
şi foarte aproape, sub un şopron, cineva încearcă
să deprindă racul cu mersul, neabătut, înainte.
dacă nu mi-ar lipsi vocaţia de a traduce frumos, caligrafic
apa în care mă scald, m-aş putea înfiinţa înaintea somnului
ca un magazin nou-nouţ, plin de marfă.
rostesc un cuvânt – la-ntâmplare –
şi vântul mi-l suflă precum puful de păpădie
apoi – înstăpânit de eliberare – torn un cuvânt
veninul bine dospit, încrâncenările pierzaniei
moartea ce-mi vizitează răsadul timid de încredere…
dar cuvântul nu se mai desprinde,
vântul ocoleşte acum buzele mele arse:
– îmi beau propria otravă, înghit, pe bucăţi, moartea mea
iar pasul vaporos, neinhibat, este tot mai departe!
dintr-odată din sângele meu
o pasăre cu putere ţâşneşte
şi-atunci abia cerul zăresc
dar pasărea cade fără motiv
la doi paşi în faţa mea…
o lovesc descumpănit înverşunat cu piciorul de mai multe ori
– asta, asta se întâmplă cu cele
ce sporesc iluziile noastre!!
aah, aşteaptă demon al paraliziei aşteaptă aşteaptă
dintre otrăvuri şi falsuri să mă ridic, să ţintesc
prada mea scheletică respingătoare, cu gust amar…
(în clipele în care zac inert uitat printre ravagii
când pe mine nu se mai poate conta nici cât pe-un mort
o reţea clandestină de cinematografe mă foloseşte
drept ecran derulând milenii de filme de groază
invariabil prevăzute cu „happy end”: sunt decapitat)
oho, dac-aş putea planta câte un steguleţ
în obsesiile ce-mi taie respiraţia
decât inciziile zilei cu mult mai puternic!…
aşa, orbecăiesc prin blestemat sângele meu
cu priviri alcoolizante
prin aburii neînţeleşi ai părelnicei mele vieţi
– viaţa mea nebuloasă, nedesminţită, străină,
dintr-un maldăr de îndoieli chircită mă scuipă-n obraz
…de nedevelopat, de neelucidat inima mea
inima mea – nefericită întâmplare…
acum ştiu: de nimic nu te poţi elibera
ghilotina ce cade-i cordonul ombilical
între mine şi confuziile mele
…peste tot trădare:
câte se nasc din fiinţa mea
vin pe lume cu patima înnăscută de-a mă trăda
– ţie însuţi mai mult să nu crezi
decât împlinirilor hazardului!
privirile mele tulburate de propria lor nemişcare
au înregistrat, aiurea, întâmplări străine mie
de nezărit furişarea spaimelor în cuşca zeului…
(cine-ar putea îndrepta arătătorul
spre măduva demenţei fără să tremure?…)
tentativele eşuate – cât triumf, câtă dezordine…
fiece secundă se zvârcoleşte, se agaţă, falsifică
încât nesăbuinţa m-a închiriat pe veci tăvălindu-se excitată
printre neînţelegerile din casa mea, privindu-mă uneori
cu milă
(o armată de demoni n-ar şti să mă nimicească
mai cumplit decât eu însumi ştiu!)
odihnească-se nelegiuirea sub arbori exotici
şi piară înclinarea de-a trimite camere de filmat
în ape colcăitoare, blagoslovite
dizgraţiile turbările izolările condamnările
mă-nvelesc, mă apără de frig…
nebunia – balsamul ce rănile acoperă cu duioşii zguduitoare:
nici o şoaptă, nici o frunză, nici o respiraţie de aiurea
nu-ncap în tremurul meu – dacă m-ar strivi un automobil pe
stradă
ar fi o nemaipomenită confuzie
şi, poate, înşurubat orbeşte în propria-mi orbire
pe lângă chipul meu trec scuipându-l cu dispreţ.
întâlnirile ce pândesc marginile nepăzite uitate firave
cu dinţi strâmb crescuţi muşcă inflamaţiile orgoliului
sigură-i pe sine întâmplarea, gata să-ţi pună la dispoziţie
un şir frumos colorat de moţăieli – o neatenţie delicată
şi este de-ajuns!
un ochi din altă lume rotesc deasupra capului
ca pe-o sabie de gheaţă, ochiul ucigaş al sinuciderilor mele
dar animalul cuprins de melancolie în bătaia puştii
sau diavolul deghizat în speranţă ciugulind din palmă
mă aruncă-n frumuseţe ca-n patul suspinelor:
extazul învăluindu-mă, purtându-mă înălţător
până-n albia de porci…
şi-nserarea şi plimbarea majestuoasă a sinelui
peste codrii seculari
şi-apropierea târâtoarelor voci ca nişte crampe stomacale
te silesc să-ţi zideşti casa – înjurând –
chiar în mijlocul deşertului
visele mele – o plantaţie de paralizie
dezmăţul neputinţei face ravagii
– în subteran o gloată de infirmi
ciuma atinge tot ce ating, otrăvite-s fântânile din care am băut
: fructele mele rămân sechestrate pe celălalt tărâm!
fără scrupul detaşarea ocoleşte rănile noroioase, vulgare
ale memoriei.
cu amintiri de hârtie creponată prietenul mă întâmpină
furiile mele deznădăjduite îi lasă un gust amar,
inestetic
şi-n urma lui privesc: niciodată nu-mi voi putea apropia
decât, proastă şi fidelă, umbra mea
umbra mea care nimic nu poate înţelege
care îmbracă numai hainele mele…
luarea în posesie – singura-mi izbăvire
luarea în posesie – jalnica-mi utopie!!!
……………………………….
dar, iată, porţi nebănuite se deschid
întinate pohte se-ofilesc, pe false valuri
pier corăbii false
se-aud prooroci blestemând înfăţişarea curată,
fără şovăieli, înfăţişarea mea blândă, nefirească
– cineva tremură, cineva dansează, cineva-şi muşcă inima,
cineva a orbit, cineva binecuvântează fără a crede,
cineva dă cu-n ban cu o singură faţă, cineva…votează…
– cine pe cine ar mai putea salva, cine ar mai putea ignora
cine în cine mai poate crede, cine pe cine precede/succede?
…eh, câtă sare pe cămaşa nopţii se adună:
o mică industrie ar putea, rentabil, funcţiona…
fără cauză mă vizitează înnebunitor puritatea!!!!
… o voce asurzitoare spumegă – iată-te, iată-te, în sfârşit
fardat
pomădat, pur şi nevinovat, agăţat de lacrimile ce-ţi curg
pe talpa iadului!
– aaah, lacrimile-mi sunt răstignite neîndurător
nici o oglindă nu-mi primeşte chipul
nici o oglindă nu mă poate privi…
o, dar eu…eu…eu sunt o fată mare, fără nevinovăţie,
pervertit dincolo de hotarele mele…
…eu…eu sunt asemeni fecioarei, neînţelegând, supunându-se
focului născător de dumnezeu.
chipul fecioarei privesc şi-mi pare că aud
izvoare neştiute clipocind suveran,
neiertător amintindu-mi coşmarul care-mi sunt.
asemeni fecioarei, în faţa chipului meu neştiut
neînţeles mă supun; eu prihănit fără prihană aflându-mă…
ochii mei două spitale – tot ce ating mă doare
carne din carnea mea împrejurul meu este!
nevăzând, bănuindu-mă
tremurând mă îndrept către mine
…fraţii mei mă aşteaptă…
privesc imaculatul
noul meu chip – acesta sunt?
(tandre şi dulci, aripile desfrâului m-au părăsit?)
cu teamă mă apropii de casa mea
– îngeri tonţi îmi aşază bale sfinţite pe faţă
un lan de făpturi inocente mă ridică-n slavă
(ochi apoşi, voci gângave, aripi neputincioase,
spinări ovale – paiaţe, paiaţe, fraţii mei!)
lipsiţi de miez aceşti fraţi prea cuminţi nu pot dărui
decât roade fără gust, cu voioşie, ca pe nişte bani falşi.
cu mine însumi
nu mai am nici un grad de rudenie
de tot străin îmi sunt
nu mă vreau
nu mă recunosc
un nod cât o inimă înjunghiată am în gât
aş fugi, brusc, ameţitor, dar spre nicăieri
nu am drum…
şi mă strâng în braţe cu ură,
mă sufoc
(sunt al meu!)
până ce curg ca o meduză-n soare…
……………………..
în urmă:
o băltoacă otrăvită
clătinându-se
printre ierburile
strălucitoare.
.

Anunțuri

Comentarii»

1. adina olivia hutanu - Noiembrie 20, 2008

imi plac mult! mai ales unele, de care – intr-un fel – ma simt mai aproape, prin ceea ce gandesc. sa mai scrieti, chiar si atunci cand simtiti ca nu e nimic de scris.

toti stim ca multe lucruri se traiesc, si ca nu pentru orice din tot ceea ce traim exista un cuvant. treaba noastra e sa-l inventam, astfel incat ceilalti sa simta ce-am simtit si noi.

2. cazacu corina - Ianuarie 21, 2009

le-am citit, m-au captivat, dar nu versurile, nu randurile ci ceea ce era scris printre randuri. poate ca nu le-am inteles pe toate, poate ca nici nu trebuie, dar stiu ca fiecare cuvant reprezinta un sentiment, un gand pe care in momentul acela l-ati simtit. nu sunt critic, nu am habar de stil, dar ca cititor vad o implicare emotionala enorma, o implicare care numai de la un suflet sensibil si nobil s-ar naste. bravo domnule profesor, sunteti demn de admirat!

3. rzv. - Februarie 8, 2009

„lacrimile mele ţi-ar murdări obrazul
infirmităţile mele toate
ţi-ar sări în braţe să le aperi de mine”

versuri foarte bune dupa parerea mea.

4. Oanna Melinte - Octombrie 20, 2009

Foarte, foarte frumos…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: