jump to navigation

Constantin CIOPRAGA // DORIN POPA- Măştile poetului Martie 1, 2009

Posted by dorinpopa in Uncategorized.
3 comments

Necontenit în căutarea altora şi în perpetuă căutare de sine, expansiv şi retractil, liric şi excedat de gînduri- profilul lui Dorin Popa, un complicat, se diferenţiază prin ne-stare; fervorile sale (adesea la rece) amintesc de marii neîmpăcaţi ai tuturor timpurilor. Neliniştile sale, deşi cu aluviuni străvechi, sînt ale unui modern ultralucid la care sentimentul timpului are tangenţe cu dolorismul unui Ungaretti ori cu timbrul elegiacului Pierre Emmanuel; titlul unui volum al acestui, Poesie-raison ardente, rezumă parcă însăşi practica estetică a poetului ieşean. „Îmi refuz lacrimile chiar dacă-mi brăzdează chipul”- declară Dorin Popa într-un Autoportret cu file tăiate. Rebel, instalîndu-se în grotesc, persiflînd normele consacrate, confesîndu-se la modul teatral ironic şi contînd pe paradox, performanţa rostitorului e de a rămîne imprevizibil, halucinant sau lesne-pipăibil. Se va spune că Dorin Popa e un ludic, un non-conformist tipic; în fapt îndărătul măştilor lui( măşti- fiindcă el îşi schimbă mereu chipul) e cineva grav, aproape un ascet înduioşat, solidar cu „cei înfrînţi”, cărora, la prima apariţie editorială, în 1990- le dedica Utopia posesiuniitranscrieri disperate. Din astfel de transcrieri, cîteva de o apăsătoare tristeţe, se înscriu într-o elegie plurală; la întîmplare, titluri relevante: Amînări, contorsiuni, amînări, Autoportret pe rug, Autoportret ieşit din minţi, Aceleaşi patimi- aceleaşi neputinţi, Naufragiat în mine însumi, Cu sfială şi resemnare. Acestea şi altele, similare, configurînd un Suflet răvăşit, punctează frustrările unui dilematic, la care Eul în derivă agresat de realităţile ostile, devine espresia centralizată a condiţiei umane tragice. Nici o ieşire din impas!- „ Între iluziile mele/ şi sfîşierile mele/ nu încape nici o virgulă…”. Dubii metafizice, nonsensuri în trombă, viziuni apocaliptice, crispanta conştiinţă a damnării- toate laolaltă circumscriu absurdul inexorabil.

 

Odată identificate, semne inhibitorii ca acestea sînt mereu într-un prim-plan obsesiv; orice tentaţie de evaziune pare utopică, irezonabilă. Copleşeşte acea conscience malheureuse invocată de romantici, identificabilă, de asemenea, la Dostoievski, la existenţialişti (inclusiv la postmoderni), ca frecventă patologie a spiritului. Nici vorbă de posesiune Sinelui asimetric, flancat de primejdii, torturat de întrebări.

Inchietitudini, în continuare , profilează în Fără întoarcere (1992), în Tentativă de spovedanie (1994) şi în alte apariţii; din nou, Eul şi Tu-ul, forme ale Fiinţei, nu se regăsesc în lume şi nici în propria lor temporalitate. Repere cosmice fugitive, fulgurante, vizează, prin retorsiune, genurile universului interior:- „ Peste surparea ,ea stau ceruri nesfîrşite”; – „ Cine mă-mpinge să pierd mereu calea sprea cer?” ( De parcă în noapte m-am născut). Destin pieziş: confesivul trăieşte cvasi-exclusiv în el însuşi; nu în natură, nu printre oameni, nu în transcendent; frapează la Dorin Popa o egoitate imoderată, acerbă, neîntreruptă. Nici măcar erosul, atîta cît este, nu vindecă de singurătate. Basculat între Da şi Nu, osîndit la ireconciliere eternă, pulsaţiile mărturisitorului ilustrează dualismul fiinţei umane zbătîndu-se între „margine şi necuprins”. Antinomiile se ţin lanţ: – „ Viaţa mea e un şir lung de încăperi/ ce nu mai vor, brusc, să comunici/ între ele (…). Viaţa mea- tentativă nesfîrşită/ de a recupera/ ceea ce nicicînd n-am posedat…”. O aeriană Solange, nălucă fără sînge, devine simbolizare a nostalgiei de altceva:- „ Povestea ei n-a scris-o nimeni/ povestea ei o ştiam întreagă/ încă înainte de a mă fi născut”. Tentaţia ubicuităţii evoluează în pas cu nostalgia eternităţii: „- Nu sunt prezent nicăieri/ şi de nicăieri nu lipsesc// n-am fost condamnat nicăieri/ dar nicăieri nu am scăpare” (Nicăieri). Rezumată în două cuvinte, starea de incompletitudine exsistenţială se confundă cu o lungă aşteptare, aceasta cu „pregătiri febrile” pentru o „călătorie profundă” spre himericul la-bas baudelairean din L`Invitation au voyage. Dar Baudelaire ajunsese la un relativ calm, la pace; pe Dorin Popa îl împresoară nelinişti ireductibile.

 

Cîtiva termeni cu reflexe biblice, culpă, nelegiuire şi păcat, alternînd cu surpare, patimă şi cădere, cu „rostogoliri în abis”, cu smerenie şi candoare, conturează totuşi o dimensiune existenţială aspirînd spre suavităţi, vădit creştină. Părînd un proscris fără speranţe, în fapt poetul reacţionează în mod spăşit al unui practicant, afirmîndu-şi „nevoia de puritate”. În Psalmii lui David atrag luare-aminte versete ca următorul: „Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mîntui” (Psalmul 33). Smerindu-se, lăcrimînd, un Dorin Popa patetic îşi pune pe creştet „coroană de spini”. Iată-l, bunăoară, Singur cu marea, în pragul serii, toamnei; auto-acuzările nu contenesc: – „Primeşte-mă, primeşte-mă, primeşte-mă/ cu nelegiuirile mele cu tot//Cu păcat m-am apropiat eu de lucruri/ cu ochii închişi, spumegînd, m-am apropiat/ Doamne, Doamne, serile mele/ sfîşierile, morţile, repulsiile/ m-au înstrăinat de carnea mea/ cu păcat”. ( Umilităţi degenul acesta se află la Arghezi, la Voiculescu, la alţii). Spectrul morţii fîlfîie peste tot, peste lume; ca revers, totuşi, „infinite vieţi pe-aproape forfotesc”. Greu de acceptat calificativul de pesimism total; tragicul, în cazul lui Dorim Popa, stare de abandon (cu multiple anexe), comportă rectificări, nuanţe moderatoare. În cel mai substanţial volum al lui, Moartea mea- viaţa mea (1997), ideea de substituţie e clară: viaţa e moarte şi moartea e viaţă: „ În somn, cineva/ în adîncul meu plînge/ pentru cine, de ce/ pentru ce?” (Mă ascund, indecis, cu supunere). Şi iarăşi lamento ontologic, în ton depresiv: – „ O piatră port în suflet de dinainte de Hristos” ( De parcă în moarte m-am născut). Un text contînd desigur pe efecte de surpriză, pe revelaţii oximoronice, se numeşte Ansiedad. Lipsită de puncte de sprijin în umanitatea gînditoare, „ existenţa este o ironie nemeritată”, o „ fundătură”, o realitate fără sens: – „ Toţi ştiu totul despre toată lumea, în exces” ( Cînd sensul dispare şi lumea e deşartă). Inserţiile metafizice cad în gol: „ Nimic nu mă salvează”. O sintagmă bacoviană- În ţara asta plină de humor– devine În ţara asta plină de confuzii. Bacovian sună, de altfel şi senzaţia de „ surghiun dureros”, de claustrare în spaţii „ mocirloase” potenţînd solitudinea: – „ Peste tot mă întîmpină ziduri inclemente/ peste tot dau, brusc/ de mine însumi” ( După lungi hăituieli).

 

Prea multă insistenţă în tragic, prea multe jocuri contrastante! Un titlu ca Moartea mea- viaţa mea ilustrează, stilistic vorbind, un procedeu supravalorificat riscînd căderea în automanierism. O despovărare e de observat în volumele mai noi; se produce, în acelaşi timp, o schimbare în registrul moral: – „ Zboară liber frumuseţea lumii/ ce va veni (…)// ultima veste a mucegăit deja/ pereţii îndoielii s-au subţiat/ şi bucuria mă încearcă…” ( Ultima veste).

În ipostază gînditoare, poetul se raportează la nume celebre: la Parmenide şi Michelangelo, la Sartre şi Simone de Beauvoir, la Şestov, la Eugene Ionesco şi Noica, la Cioran şi Bacovia, la alţii. Contactele cu aceştia au lăsat urme.

 

Cîte o pată luminescentă, ca în Soţia prietenului meu, mai insistent în alte litanii, estompează tenebrele, reactivînd „nostalgia frumuseţii”. Splendid, în parte , e un volum recent: Cînd o femeie vine către tine; textul liminar, Neisprăvitele-mi dorinţi pe care le voi strînge la piept şi în mormînt, e un fel de decalog liric profan, profund uman:

 

 

 

„ să pot cuprinde

tot ce mă cuprinde

să pot iubi

tot ce nu mă iubeşte

să pot atinge

tot ce mă atinge

să pot fi

deodată

toţi aceia

care am fost

care

încă

mai sînt

să pot simţi

o clipă măcar

gustul fericirii”.

 

Sobrul Dorin Popa e poet de certă personalitate, dezinvolt, aspru şi tandru totodată, cu o remarcabilă forţă de idetizare. Două atitudini se confruntă: de o parte cea a dezabuzatului de exces (mezochist? autoflagelant?); de alta ridicarea într-o melancolie graţios-ingenuă. Balans existenţial cu resurse poetice inepuizabile.

welcome! Octombrie 6, 2008

Posted by dorinpopa in Uncategorized.
4 comments

Sper ca veti gasi pe aceste pagini informatii folositoare.

 

d.p.