Dorin Popa / Nobody understands anybody

Semnal de alarma

Dragi si stimati colegi,

Indiferent de simpatiile noastre omenesti, mi-am exprimat mereu dorinta de a comunica onest si colegial cu dvs. La ultima noastra intilnire am si spus, cind ati binevoit sa-mi dati cuvintul, ca singura noastra problema este, paradoxal, una de comunicare. Ceilalti colegi, in afara dlui Stipiuc, nu s-au aplecat asupra problemelor de comunicare, nu au considerat ca ele exista cu adevarat. Si cred ca aveau dreptate, ele neexistind decit pt. mine.

Am pactizat fratern cu dl Savitescu atunci cind s-a plins ca, de citeva luni, nu mai are timp sa scrie la doctorat, ca nu mai are vreme, gindindu-ma si la un blog care ne ocupa, inutil, atita timp si energie, caci nu am nici cea mai mica vina, asa cum, de altfel, v-am mai povestit. Acolo, lucrurile sint prezentate pe dos. Eu, dragi colegi, sunt victima, chiar daca pare patetic si chiar daca in scumpa noastra tara este posibil orice.

Sunt peste 20 de martori care au vazut accidentul si care declara ca nu am nici o vina. Ceilalti martori sunt platiti, nu stiu de catre cine, dar banuiesc. Niciunul nu a fost prezent la accident si nu-si poate sustine declaratiile mincinoase. Veneam de la cursuri, cu 40 km/h, si un pieton aflat in mare viteza mi-a sarit din lateral pe capota (nu din fata masinii, am pozele accidentului). Nu am fugit, dimpotriva, i-am dat primul ajutor si am sunat (se poate verifica, daca se vrea !) de pe tel. mobil (am acelasi nr.) si la Politie, si la Salvare, iar pietonul nu a dorit in ruptul capului sa urce in Salvare, spunind insistent ca nu-l doare nimic, fiind urcat cu forta de echipajul de pe Salvare, de mine si de agentii de paza (care, toti, traiesc in Iasi). Trecerea de pietoni a fost mutata in acest an, dupa ce s-au facut toate masuratorile; nu au disparut probe si nu exista o caseta a accidentului – pe care as fi cerut-o primul, fireste… Toate acestea sunt simple tentative calomnioase care doresc sa creeze opinie defavorabila mie, colegul dvs., care nu tine minte sa fi fost vreodata incorect cu colectivul. Unii dintre dvs. sunteti oameni tineri, pt. care viata va continua si dupa ce eu si d. Condurache nu vom mai fi. Nu va incarcati constiintele cu lucruri abominabile, lipiti doar de prezent ! Mai aveti atitea de infruntat cu aceleasi caractere pe care vi le forjati astazi. Pentru Dvs., mai mult decit pt.mine si d. Condurache, viata merge inainte !!

(Va scriu toate acestea si in speranta ca va veti solidariza cu un coleg haituit pe nedrept de 4 ani, care nu are bani sa opreasca din injurii sponzorizate o familie necajita si care nu-i interesata de adevar. Nu am nimic nici cu d. Condurache, in masura in care acesta este corect si respecta legea.)

***

Dl Lazescu – stiu pt. ca mi-a spus-o – doreste ca studentii sa nu sufere. Propun sa-l ajutam, pentru ca este cel mai nou in colectivul nostru si am lucrat excelent cu dlui la ziar, cum v-am spus-o si la ultima sedinta.

Abia astazi am aflat, de la studenti, ca miine incep examenele de Licenta. Nu-mi explic de ce… Se putea trece si adresa mea printre adresele studentilor si, astfel, se evita o ignoranta pagubitoare (pt. mine). Din cauza ca nu sunt informat, studentii care au lucrat licentele cu mine au de suferit, trebuind intii sa ma informeze asupra unor chestiuni pe care le afla de la Dvs., colegii mei, si abia in al doilea rind sa-mi ceara sfatul in respectivele probleme, dupa ce eu insumi ma dumiresc.

Si componenta Comisiei de Licenta 2008 am aflat-o cu doar citeva zile in urma, tot de la studenti – care mi-au marturist ca o cunosteau inca din luna mai. Dvs., dragi colegi (unii mi-ati fost si studenti), cum v-ati simti in locul meu ? Dupa cum stiti, va raspund fiecaruia, imediat ce ma intrebati ceva, cu toata deschiderea si cu toate informatiile pe care le am si este firesc sa fiu uimit atunci cind nu mi se raspunde cu aceeasi moneda. De ce sa nu fim, cu totii, corecti, transparenti, comunicativi ?? Eu asa eram cu dvs. si atunci cind erati studenti, asa v-am invatat sa fiti. Comisia de licenta mi-a lasat un gust amar, daca nu si mai rau.

La ultima noastra sedinta, avuta prin bunavointa dlui Lazescu, dupa ce eu am spus ca nu sunt decit mici probleme de comunicare in departamentul nostru, dna Mihaela Popovici a afirmat ca problemele departamentului sunt legate de orgolii. Am spus ca nu am observat acest lucru, ca problema noastra tine doar de comunicare. Iata ca, spre parerea mea de rau, dna Popovici s-ar putea sa aiba dreptate.

Andi Lazescu, cunoscut membru GDS, a devenit, cu mine si cu d. Florea Ioncioaia in comisie, lector la departamentul nostru. Ce face el ca sef mai intii ? Ne “rade” pe noi doi si apoi ne invita la ceea ce el numeste dialog. Noul nostru sef de departament, d. Alexandru Lazescu, proaspat lector, impreuna cu d. Condurache, profesor-inginer, au reusit performanta de a alcatui o comisie de licenta la Litere fara nici un doctor in litere. Ma intreb cum a fost posibila alcatuirea acestei Comisii de Licenta la Jurnalism, incalcindu-se ordinul MEC, desi exista titulari care indeplinesc toate conditiile prevazute de legea cadru .
Comisia de Licenta la Jurnalism, Litere Iasi, 2008:
1. D.Condurache, sef catedra UTI, doctorat in mecanica, netitular Univ. “Al. I. Cuza, patron la n firme, cu ore la n univ.,
2. D. Stoica, prodecan Litere, conf.univ., doctor in logica
si
3. Alexandru Lazescu, inginer, lector, doctorand in Management la ISE, titular de doua-trei luni la Litere, sef departament Jurnalistica.

Aceasta Comisie de Licenta la Litere, la “Cuza”, are in componenta 2 ingineri, neavind nici o expertiza in domeniu, iar dL. Florea IONCIOAIA si cu mine, ambii conferentiari, cu doctorate in stiinte umaniste – eu chiar in filologie (litere) – nu suntem in comisie. Si toate acestea numai pt. ca doreste cineva sa-si arate puterea discretionara, caci Comisia putea numara si 5 membri, nu 3 – la limita. Parcurgind cu atentie lista titlurilor lucrarilor de licenta si disertatie ce vor fi sustinute in acest an, am observat cit de variate sunt domeniile abordate si cit de dificil de acoperit cu expertiza adecvata. Unele dintre teme vizeaza domenii apropiate dlui Florea Ioncioaia si mie, ba chiar unele par a fi in vecinatatea cursurilor predate de noi pana acum.

Dnii Conbdurache si Lazescu vor fi in comisiile de Licenta si Disertatie, desi nu au sustinut niciodata o teza similara, in domeniu. Din cei trei membri ai comisiei (din cadrul Fac. de Litere), nici unul nu este doctor in litere. Examenul nostru de Licenta poate fi, astfel, invalidat. Dvs. ce spuneti, dragi colegi mai tineri ? Desi stupoarea ma incearca, am muuulta incredere in comedia romaneasca din toate domeniile.

Revenind la orgoliile din departament, imi amintesc acum ca d. Condurache m-a scos din comisia de licenta in 2006, dupa ce dl Hosie ma numise in 2005 (dar a trebuit sa plec in USA, la un congres). Cind l-am intrebat pe Daniel de ce am disparut din comisie, acesta mi-a raspuns ca, din greseala, d. Lihaciu m-a omis. L-am crezut (sau sa nu-l cred ?) si m-am oprit aici. In 2007, din nou nu am fost in comisie. Nu am mai spus nimic, nici nu l-am mai intrebat pe d. Lihaciu. Anul acesta, insa, au disparut din comisie dnii Dumistracel si Ioncioaia… De ce ? Daca au refuzat, de ce au refuzat ??!! Daca nu, de ce au fost scosi ? Planeaza asupra lor suspiciuni de coruptie ? Sunt incompetenti, in comparatie cu dnii Condurache & Lazescu? Sa ni se spuna ! Dvs., mai tinerii nostri colegi, nu vreti sa stiti ? Sau deja stiti…Luminati-ma si pe mine.

Daca dna Popovici are dreptate cind vorbeste despre orgoliile din departament, inseamna ca un singur om este mai orgolios decit toti ceilalti la un loc. Nu-i mai ajunge ca este in Comisie, expulzeaza si pe oricine nu-i este ruda, prieten ori chiar vechi prieten, cu sau fara calitati academice, cu sau fara carti scrise si doctorate in domeniu.

Vreau doar sa va mai spun ca, in mod deliberat, vi se induce ideea ca as fi opozantul dlui Condurache. Nu, nu este si nici nu poate fi asa, stimati colegi ! Eu nu ma pot opune dlui Condurache ! As face-o bucuros, in numele dreptatii, al legii, al spiritului academic, dar nu pot !!! Dumnealui este muuult prea puternic (stiti cu totii, probabil, la cite firme este patron si la cite univ. preda) in fata slabelor mele relatii (nu am decit acest salariu, unic, mai mic decit cel mai mic salariu al dlui Condurache) si averi (lipsa). Baietii mei, Andrei si David, care-s alaturi de mine, sunt nevoiti sa munceasca pt. a se putea intretine in facultate, desi au note bune si primesc bursa. D.Condurache ii are alaturi, in spate sau in fata pe toti cei utili intr-un moment al zilei sau al noptii, pe dnii Hoisie, Oprea, Lazescu, Salavastru, rectori, patroni, decani, prodecani, angajati, prorectori, pe dvs., s.a.m.d., tot ce misca, din Iasi, Bucuresti, Vrancea si din toata tara. Daca va uitati in jur, veti constata ca fiecare aveti o “relatie” cu d. Condurache, inclusiv toti cei care tin ore la noi in Departament. Toti ii datoreaza dlui Condurache cite ceva. El este baiat bun, ajuta pe toaaata lumea care-i in nevoie. Si cine nu-i in nevoie ?! Mai nou, l-a adus printre noi si pt. fericirea noastra pe bunul sau Andi. Nu ma pot lupta cu dsa, desi, recunosc, mi-as dori enorm ! Nu chiar totu-i posibil in tara asta (si) pt. altii.

D. Condurache are numai in prima serie de la Licenta, in acest an, peste 25 de candidati !! Eu am 5 si stau de o saptamina numai in casa si tot citesc si corectez, si iar citesc si recorectez. Nu am mai putut face nimic altceva in ultima vreme, corectind numai licente. Va dati seama ce barbat solid este dlui, cu 25 de licente, numai in prima transa ? Si cite o mai avea si la UTI… Va dati seama ce putere de munca enorma are acest om ??? Cum sa nu-l iubim si cum sa nu-l respectam cu totii, de la mic la mare??

Sunt sigur ca nu este nici o legatura intre dorinta sa de a incropi Comisia in familie si notele pe care le vor obtine “licentiatii” sai ! Este adevarat – ca sa glumim! – eu nu as fi putut favoriza decit cinci! Cu 20 mai putin…

Deci, pe scurt, este falsa opozitia mea fata de d. Condurache, despre care se zvoneste. Daniel, daca ar vrea, m-ar da miine afara din univ., din Iasi, ba chiar si din tara (la fel de usor cum v-a adus pe dvs. aici, nu ?). Eu, in schimb, perfect ridicol si naiv, trimit mailuri unor oameni care, probabil, rid in sinea lor ca cineva mai crede, astazi, in omenie si obraz. Va rog sa ma iertati !

De ce nu ma da afara ? Doar pt. ca ma pliez cel mai bine pe rolul de opozant care nu-l poate atinge si de care dvs. , cu arme si bagaje, ba chiar cu inocenta datorata virstei, il aparati, solidarizindu-va in juru-i !

Stiti cit de important este sentimentul de solidaritate ? Veti descoperi, cu virsta. Este cel mai frumos sentiment, singurul pe care regret ca nu i-l pot fura “opozantului” meu.

Cu prietenie,

Dorin Popa

 

Florea Ioncioaia: O numire ilegală cît Universitatea

Textul poate fi citit AICI.

Continuarea la UN GENIU AL ZILELOR NOASTRE – Daniel CONDURACHE ??

După campania dusă împotriva Dlui Florea Ioncioaia, pentru că a scris articolul UN GENIU AL ZILELOR NOASTRE – Daniel CONDURACHE, acum se duce o campanie împotriva mea, serios susţinută de către persoane obscure, chiar de pe serverul Universităţii. Nimeni nu pare interesat de adevăr, ci doar de cum poate să mă acuze mai bine şi mai profund. Nu contează ce s-a întîmplat, dacă am cea mai mică vină – interesul enorm este să fiu acuzat, să se spună orice împotriva mea, numai pentru că un pieton a sărit pe capota maşinii pe care o conduceam, cu patru ani în urmă. Nu am fost căutat de niciun ziarist, în cei patru ani, chiar dacă au apărut zeci de articole pe acest subiect. Niciun martor ocular al accidentului, deşi au fost mulţi, nu a fost întrebat despre accident de către presa ieşeană: nici şoferul microbuzului, nici asistenta medicală sau şoferul de pe salvare, nici expertul criminalist Victor Tindeche din Bacău şi nici expertul tehnic prof. univ. dr. Radu Gaiginschi, de la UTI, nici subinspectorul Iulian Iftodi de la Poliţia Rutieră Iaşi, nici avocaţii familiei Bâzgă (pe care d-na spune că i-am “cumpărat”, deşi nu am discutat cu niciunul dintre ei şi, deci, nu-i cunosc), nici măcar martorii falşi aduşi de familia Bâzgă, care nu au văzut accidentul şi care au recunoscut, apoi, acest lucru. Nimeni nu a fost întrebat, cu excepţia dnei Gabriela Bâzgă. Declaraţiile mele, care au apărut în ziare, sunt, toate, inexacte, deoarece au fost deformate, din neglijenţă sau cu premeditare. Nimeni nu m-a căutat personal, ci am fost, în patru ani, sunat de trei ori de către redacţii fără a mi se comunica dacă sunt sau nu înregistrat.

Primii care m-au sunat au fost cei de la Ziarul de Iaşi, chiar în seara zilei de 10 decembrie 2004. La telefon era o fostă studentă silitoare şi serioasă, căreia i-am povestit ghinionul imens în care am fost implicat prin faptul că un pieton mi-a sărit pe maşină, precizînd că totul s-a petrecut după ce trecusem de trecerea de pietoni, că circulam regulamentar şi că viteza pietonului era probabil mai mare decît a maşinii.

I-am povestit fostei studente că nu pot înţelege cum s-a făcut că pietonul nu a văzut maşina, noaptea, cu patru faruri aprinse, deşi era singura maşină în deplasare în acel moment pe şoseaua Bucium – Iaşi şi că, făcîndu-i respiraţie gură la gură nu mirosea, totuşi, a alcool. De aceea, am sunat la Spitalul de Neurochirurgie şi am rugat, după ce mi s-a spus că este în afara oricărui pericol neurologic, să i se recolteze probe biologice, nevenindu-mi a crede că un om treaz poate sări, din alergare, pe o maşină cu toate farurile aprinse, aflată în deplasare. I s-au recoltat probele biologice şi rezultatul a fost negativ. Probele nu pot fi recoltate decît unei persoane aflate într-o stare cel puţin convenabilă din punct de vedere medical (nu în comă sau în şoc). Apoi, a fost transportat la UPU Sf. Spiridon şi, după patru ore de la accident, a decedat. De ce? Pentru mine este un mister. Dupa 2 ani, o persoană a declarat că pietonul accidentat ar fi avut o altercaţie cu gardienii de la UPU Sf. Spiridon, dorind să plece acasă cît mai repede (aşa cum, de altfel, îmi declarase şi mie, cînd l-am urcat forţat în Salvare, asistenta solicitînd ajutor pentru a-l putea reţine în ambulanţă).

Luni, 13 dec. 2004, în Ziarul de Iaşi a apărut articolul “Poetul Dorin Popa a făcut acicident mortal la Bucium “, precizîndu-se că impactul a avut loc “chiar pe trecerea de pietoni”, că accidentatul mirosea a alcool, dîndu-se şi poza mea suficient de mare, aşa cum merită infractorii, mafioţii şi răufăcătorii. Poza victimei – cea din vina căreia s-a produs accidentul – nu apărea. Articolul nu era semnat de fosta studentă, ci de Nicolae Manoliu, ziarist fictiv. Studenţii îmi spun să-l dau în judecată pe autorul articolului, dar acesta nu există. Oricine a avut tangenţe cu Ziarul de Iaşi/Monitorul ştie că acest nume este o invenţie redacţională cu care se semnează articolele “delicate”, tocmai pentru a nu putea avea urmări în instanţă. Apoi, aproape toate ziarele din Iaşi s-au întrecut în a scrie despre “roţile Peugeot-ului ucigaş”, deşi contactul între pieton şi maşină a fost direct pe capotă, luîndu-se declaraţii unor persoane care nu aveau nici cea mai vagă idee despre accident şi care spuneau ceea ce le trecea prin minte. Nimeni nu m-a întrebat nimic şi nu a întrebat nici vreun martor al celor întîmplate. Nu s-a făcut, în patru ani, nici cea mai mica investigaţie de presă, deşi s-au scris multe articole despre acest caz. Nu s-a dorit nici o lămurire, nici o informare a cititorilor, ci doar colectarea unor opinii despre accident.

Nu am declarat că pietonul “s-a tăiat rău de tot” într-un geam de la spitalul “Sf.Spiridon” în lupta cu gardienii de acolo, nu am declarat că “l-am dus pe pieton la Spitalul de Neurochirurgie”, pentru că nu l-am dus eu, ci Salvarea, care a venit suficient de repede etc. Singurele mele declaraţii despre accident sunt cele de mai jos. De altfel, nici măcar unul dintre ziariştii care m-au sunat nu a semnat articole despre caz. Articolele apăreau în ziarele respective , dar erau mereu semnate de către altcineva decît persoana cu care discutasem la telefon. La postul TELE M, deşi am precizat, telefonic, limpede, că accidentul nu s-a petrecut pe trecerea de pietoni, s-a spus la ştiri, în martie 2008, DE TREI ORI, că totul s-a întîmplat pe trecere. Coşmarul meu continuă, după patru ani, şi constat că sunt oameni care doresc să mă condamne, fără a ţine cont de posibila mea nevinovăţie.

Cu cele mai bune gînduri,
D.P.

—————- ——— ——————

==================

========

===

Exerciţii de înţelegere

Acum cîţiva ani semnam în Ziarul de Iaşi (Monitorul), în pagina de opinii, rubrica Exerciţii de înţelegere. În vremea din urmă, am mai multe nedumeriri decît oricînd. Înţelegerea lumii este parcă mai dificilă. Trăiesc, de 4 ani, un coşmar în care sunt îngropat de viu, fără ca, juridic, să am cea mai mică vină. Legile oamenilor sunt şi mai de nepătruns, acum, pentru mine. “Îl cunosc pe dl Dorin Popa de 35 de ani şi dacă ar fi existat doar o fărîmă de vinovăţie în acea nefericită întîmplare, după cum îl ştiu, s-ar fi întemniţat singur”, scrie Virgil Grigoraş pe un forum în care sunt numit criminal, fără şovăire. Mă întreb doar dacă, astăzi, ieşenii mai pot crede că în România cineva – oricine ar fi acela – poate pune legea morală deasupra interesului personal.

Avalanşa de materiale apărute în ultimele săptămîni în presa locală (şi naţională) cu privire la accidentul în care am fost implicat în seara de 10 decembrie 2004, mi-a prilejuit cîteva constatări pe care doresc să le fac publice.

Aproape fără excepţie, presa locală a fost părtinitoare: articolele cu privire la recenta soluţie de neîncepere a urmăririi penale au prezentat în mod tendenţios şi disproporţionat opinia – subiectivă, prin natura situaţiei – a unei singure părţi.

Dezinformarea / informarea trunchiată şi tendenţioasă practicată de presă încă din 2004, imediat dupa producerea evenimentului, a generat o revoltă absolut firească (pe care o pot înţelege) în rîndul familiei accidentatului, Cristian Bâzgă.

Dincolo de compasiunea pe care o am pentru familia acestuia, mă nedumereşte atitudinea pasivă a presei, superficialitatea acesteia şi dezinteresul faţă de societate, în ansamblul ei. O minimă lectură a expertizelor şi rapoartelor întocmite în cadrul anchetei ar fi fost suficientă pentru a constata că familia accidentatului a întreprins permanent demersuri pentru a întîrzia finalizarea dosarului, introducînd, în mod fraudulos, în ancheta organelor abilitate declaraţii mincinoase, luate la domiciliul propriu unor persoane care fie nu au fost prezente la locul accidentului, fie au sosit mult după producerea lui. Doua persoane care au declarat, iniţial, că accidentul ar fi avut loc pe trecerea de pietoni sau că ar fi găsit acolo diverse obiecte au recunoscut, pe parcursul anchetei, că NU au asistat la accident, dar că au scris şi au înmînat “mai multe declaraţii” familiei vătămate “la solicitarea acesteia, precizînd că în acest sens s-au deplasat la domiciul lor”. Mai mult, luînd în calcul aceste mărturii mincinoase, procurorii au fost nevoiţi să dispună un supliment de expertiză (o simulare) ale cărui rezultate contrazic, în mod firesc, “planşele fotografice efectuate autoturismului de către organele de poliţie cu ocazia cercetării la faţa locului”.

În condiţiile în care în materialele menţionate redacţiile şi-au asumat, ca unic punct de vedere, opinia unei singure părţi, iar numele meu a apărut doar cu titlu de inventar, pentru a mima obiectivitatea, sunt obligat să constat că adevărul pare a fi astăzi, necondiţionat, de partea celui care găseşte mijloacele adecvate pentru a atrage atenţia presei. Ca atare, mă întreb cîtă nevoie mai avem de justiţie, de procurori ori tribunale, cînd greva foamei sau ameninţările cu moartea devin garanţi sine-qua-non ai dreptăţii şi adevărului absolut.

Astfel, presa ieşeană a vehiculat fără nici o documentare prealabilă informaţii false care pot fi contrazise cu documente oficiale. Pentru o corectă informare doresc să rectific, aici, doar cîteva dintre cele mai flagrante astfel de afirmaţii:

1. “Accidentul a avut loc pe trecerea de pietoni…”

După cum au declarat martorii prezenţi la fata locului, accidentatul alerga către un maxi-taxi staţionat după trecerea de pietoni (pe direcţia mea de mers, Bucium-Podu Roş). Victima a parcurs un traseu oblic dinspre poarta spitalului către maxi-taxi, traseu care nu a avut nici un punct de tangenţă cu trecerea de pietoni. Accidentul s-a produs DUPĂ trecerea de pietoni şi DUPĂ microbuzul oprit la sfîrşitul marcajului pietonal. Cercetările efectuate ulterior, pe baza măsurătorilor realizate de către poliţia rutieră în seara accidentului, au arătat că impactul a avut loc la circa 11 metri după zona de protecţie a pietonilor.

2. “Şoferul se intorcea de la o petrecere”

Mă întorceam de la Galaţi, unde în acea vreme ţineam nişte cursuri laUniversitatea “Dunărea de Jos” , întrucît salariul de cadru didactic era insuficient pentru plata ratelor maşinii achiziţionate în leasing.

3. “Şoferul îşi testa frînele maşinii nou achiziţionate”

Maşina fusese achiziţionată cu un an şi jumătate înainte şi avea deja la bord aprox. 50.000 km.

4. “Maşina circula cu viteză foarte mare”

Aşa cum s-a stabilit de către toate expertizele, aveam viteza de 42-43 de km/h, deşi maximul permis în acea zonă era de 60 km/h. Am declarat la sediul Poliţiei Rutiere, imediat după producerea accidentului, că, încă de la intrarea în oraş, aşa cum fac întotdeauna, am încetinit la 50 km/h (sub viteza limită admisă), amintindu-mi de vorba tatălui meu că multe dintre accidente se produc în apropierea casei, din relaxare şi nerăbdare. În momentul în care am vizualizat trecerea de pietoni din faţa spitalului, am redus şi mai mult viteza, la 40 km/h, întrucît de o parte şi de cealaltă a marcajului pietonal staţionau două mijloace de transport în comun. Soţia mi-a şi spus, înainte de trecere, că circulam cu o viteză de aprox. 40 de km/h, declarînd acelaşi lucru şi la Poliţia Rutieră, fapt care a fost confirmat de expertizele întocmite ulterior.

5.”Roţile Peugeot-ului ucigaş”

Nu a existat nici un contact între partea frontală a maşinii şi accidentat. După ce am trecut de cele două autovehicole şi de trecerea de pietoni, cînd mă pregăteam să accelerez mi-a apărut brusc în lateral-stînga, dinspre Spital, un tînăr alergînd cu mare viteză, fără să se asigure deloc, care, aşa cum au declarat ulterior martorii prezenţi la faţa locului la acel moment, a încercat în ultima clipa să sară peste capota maşinii pentru a evita impactul. Am frînat brusc şi am tras de volan către dreapta, fără a putea evita însă coliziunea. Din fotografiile Poliţiei se poate constata faptul că nu a existat nici un contact frontal între tînărul accidentat şi maşină, ci doar între capotă lateral-stînga, parbriz şi acesta, pietonul sărindu-mi cu genunchiul pe capotă, apoi lovindu-se cu capul de parbriz.

La Reconstituirea efectuată în febr. 2007, prof. univ. dr. Radu Gaiginschi, de la UTI, expert solicitat de Poliţia Rutiera prin subinspectorul Iftodi, mi-a spus că rar a văzut un caz mai clar de nevinovăţie a conducătorului auto, exprimîndu-şi – deşi atunci l-am văzut întîia oară – nedumerirea că sunt purtat pe drumuri de trei ani de zile. Domnul profesor Gaiginschi a lăsat să se înţeleaga că, din punct de vedere tehnic, nu există nici o deosebire între accidentul în care am fost implicat şi o sinucidere.

Cred că este corect să precizez că veneam de la cursuri, că am oprit autoturismul imediat, că i-am acordat tînărului accidentat primul ajutor (respiraţie gură la gură), am telefonat la Salvare şi la Poliţie, l-am reţinut pînă la sosirea ambulanţei, deşi acesta solicita insistent, după ce şi-a revenit din şoc, să fie lăsat să plece acasă, pentru că nu are nimic. Nimeni, dintre cei din jur, nu a venit să mă ajute în nici un fel. Cristi Bâzgă avea o rană mică la cap, datorată contactului cu parbrizul, dar care nu şiroia. Nu am mişcat autoturismul din locul în care s-a oprit decît după ce Poliţia l-a fotografiat din toate unghiurile. Pe baza acestor date şi a acestui comportament probabil, pasagerii celor două mijloace de transport în comun şi alţi martori afirmau că nu am avut nici o vină şi că vor declara acest lucru Poliţiei, dar, din nefericire, aceasta a sosit destul de greu, după plecarea Ambulanţei şi a unui număr însemnat dintre martori!. Toţi îmi spuneau că nu am nici cea mai mică vină şi că tînărul nu va păţi nimic, mai ales că mergea singur pe picioare. Martorii care au văzut accidentul exact aşa au şi declarat Poliţiei, începînd cu şoferul maxi-taxiului. Am rugat de asemenea un paznic, coleg cu cel accidentat, să-l însoţească pînă la spital, deoarece asistenta se plîngea că nu-l poate reţine singură în Salvare şi că acesta spune în continuare că vrea să meargă acasă. Am fost testat cu etilotestul (rezultatul, fiind, evident negativ) şi m-am deplasat, cu autoturismul personal, la sediul Poliţiei unde am dat declaraţii cu privire la evenimentul rutier. Între timp, m-am interesat despre starea lui Cristi Bâzgă la Spitalul de Neurochirurgie unde a fost transportat de către Salvare şi mi s-a comunicat că acesta, după tomografiere, nu prezenta leziuni neurologice şi a fost trimis la UPU – Sfîntul Spiridon pentru un consult intern.. Patru ore mai tîrziu, cînd am telefonat la UPU – Sfântul Spiridon din nou, pentru a mă informa cu privire la starea lui Cristi, mi s-a spus că acesta a decedat.

Deşi am insistat în declaraţiile mele asupra necesităţii efectuării unei anchete în privinţa tratamentului medical de care a beneficiat (sau nu!) tînărul accidentat, instituţiile abilitate au neglijat acest aspect. Cum s-a facut că pacientul a plecat pe picioare de la Spitatlul de Neurochirurgie, iar, după cîteva ore, la UPU “Sf. Spiridon” se constatata decesul său? Ce s-a întîmplat între timp ?

Deşi toată lumea m-a asigurat că nu am nici cea mai mică vină, de patru ani trăiesc un coşmar, cu ameninţări, cu afişe lipite în tot oraşul în care sunt prezentat drept criminal. Acum, cînd mă liniştisem că procurorii şi-au învins timiditatea în declararea adevărului, emitînd o Ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale, atacurile s-au înteţit cu asupra de măsură. Coşmarul nu s-a încheiat. Continuă cu fervoare, doar pentru că, în vreme ce circulam cu o viteză mult mai mică decît limita admisă, un tînăr a sărit pe capota maşinii pe care o conduceam. Nu am făcut altceva decît să respect legea, circulînd pe o stradă din Iaşi. Legile oamenilor sunt şi mai de nepătruns, acum, pentru mine. “Îl cunosc pe dl Dorin Popa de 35 de ani şi dacă ar fi existat doar o fărîmă de vinovăţie în acea nefericită întîmplare, după cum îl ştiu, s-ar fi întemniţat singur”, scrie Virgil Grigoraş pe un forum în care sunt numit criminal, fără nici o urmă de îndoială. Mă întreb doar dacă astăzi iesenii mai pot crede că în România cineva – oricine ar fi acela – poate pune legea morală deasupra interesului personal.

Un geniu al zilelor noastre – Daniel Condurache

de Florea IONCIOAIA

Iată, i-am spus preopinentului meu puţin dezamăgit şi parcă tot mai ofensiv, avem un caz de fuziune mentală miraculoasă între asistent şi şeful său. Nu se întîmplă prea des. De obicei, şefii de catedră îi ignoră pe asistenţi.

Potrivit unui clişeu ce pare de nedislocat lumea în care trăim ar fi o eternă tranziţie. Spre nicăieri sau cel mult spre apus. Aceasta mai ales pentru că marile naraţiuni ale modernităţii (ideea de progres, egalitate, naţiune etc.) s-ar fi epuizat, dar mai cu seamă pentru că nu mai avem mari valori, spirite cu vederi largi, care să se manifeste dincolo de frontierele înguste ale propriilor discipline. Pînă ceva vreme, căzusem şi eu în această formă de sinistroză. O întîmplare recentă m-a pus pe gînduri.

Într-o după-amiază, mi-a bătut la uşa biroului, aflat într-un corp mai curînd ascuns al Universităţii, un tînăr domn. I-am observat mai întîi privirea piezişă proprie timidului bovaric. Era masterand la Jurnalism, mi-a spus, şi-l căuta pe domnul director Daniel Condurache. I-am arătat că regretam sincer, din suflet chiar, dar nici un director Condurache nu are biroul aici. M-a privit uimit, evident frustrat.

Era victima unui soi de confuzie. Nu era prima dată cînd se întîmpla, de altfel. Pe uşa biroului meu scrie Departamentul de Jurnalistică şi probabil că de la secretariat, atunci cînd au o problemă mai spinoasă, îi îndrumă pe studenţi acolo unde ei cred că ar putea găsi pe cineva mai competent. Problema era că domnul Condurache nu avea biroul aici şi mai ales că nu era directorul departamentului şi nu fusese niciodată, cel puţin în această viaţă. Dar, oaspetele meu nu părea să înţeleagă şi nici nu dădea semne c-ar vrea să plece. I-am explicat atunci de ce: domnul Daniel Condurache era angajat al unei alte instituţii şi de altfel îi lipsea ceea ce am putea numi competenţa formală, adică o calitate profesională atestabilă, prin acte, diplome, liste de publicaţii şi alte asemenea lucruri, minore, fireşte, dar care stau la baza sistemului nostru universitar şi administrativ.

Am avut impresia atunci că turnasem gaz peste foc. Timiditatea se reconvertise pe neaşteptate într-o vizibilă agresivitate. „Nu-i adevărat!”, a ripostat imediat, abia reţinîndu-şi un tremur al întregului corp. Părea convins că-i ascundeam omul pe undeva pe sub masă, eventual că l-am răpit pentru uzul meu privat ori pentru a-l vinde unor şeici arabi.

Ca să evit o criză, m-am gîndit atunci să-i spun că domnul director Condurache nu este momentan în localitate. A fost cea mai proastă idee posibilă. Participase, mi-a spus, cu două zile înainte la o întîlnire între domnul Condurache şi un scriitor din Bucureşti. Fusese provocat de felul în care domnul Condurache vorbise despre talentul în jurnalism. L-am întrebat de ce nu merge la cursurile d-sale. „Merg, dar nu l-am văzut niciodată, deşi am avut mai multe cursuri cu d-sa, anul acesta. De fapt, a continuat, eu nu sunt din Iaşi, vreau să scriu la un ziar, dar toată lumea îmi spune că n-am talent. M-am înscris la Master la Jurnalism, dar de fiecare dată cînd vin la şcoală nu găsesc pe nimeni. Caut un jurnalist. Vreau să intru la un ziar!”

Mi s-a părut din nou că am o idee salutară. Zic: Dl. Condurache ştie probabil multe despre jurnalism, dar nu este jurnalist, în sensul propriu al lucrurilor. Este profesor la Politehnică, din cîte ştiu. Uite, i-am mai spus în criză de idei, hai să ne uităm pe net, ca să ne edificăm cu sursele în faţă.

Din păcate, netul este, cum se ştie, un martor infidel. Găseşti întotdeauna despre un om mai ales ce nu cauţi. Astfel, a trebuit să-i conced oaspetelui meu că avea dreptate în anumite privinţe. Într-adevăr, potrivit unei ştiri, dl. Condurache se exprimase, de faţă cu un scriitor şi publicist bucureştean foarte cunoscut, în chestiunea talentului jurnalistic. O altă ştire, apoi, îl dădea drept cîştigător al premiului jurnalistul anului sau ceva de felul acesta acordat de o revistă de care nu auzisem, din nefericire, VIP. „Vedeţi”, mi-a spus, cu aerul că-i ascundeam adevărul.

Mai departe însă, din păcate, după aprige căutări, n-am găsit nici un articol al dlui Condurache pe net, din care studentul respectiv să se poată edifica mai pe larg, fie asupra a ceea ce înţelege dl. Condurache prin talent, fie asupra unei probe practice de talent din partea acestuia. Cum spuneam, internetul ar trebui trecut în română la genul feminin: te trădează cînd ai mai multă nevoie de el! Sau de ea!

N-am găsit nici în bibliografiile mele o sursa unde ar putea afla ceva de felul acesta. Spre bucuria mea, am dat totuşi peste un site în care dl. Condurache apărea ca autor. Mai precis spus, coautor. Începînd din 2004, publicase pare-se un număr de articole în diverse publicaţii de matematică şi mecanică. Toate erau semnate împreună cu un anume domn Martinuş, care pare a fi, de altfel, asistentul său la Universitatea Politehnică, acolo unde dl. Condurache ocupa şi funcţia de şef de catedră. Iată, i-am spus preopinentului meu puţin dezamăgit şi parcă tot mai ofensiv, avem un caz de fuziune mentală miraculoasă între asistent şi şeful său. Nu se întîmplă prea des. De obicei, şefii de catedră îi ignoră pe asistenţi.

Lucrul cel mai neplăcut pentru situaţia în care mă aflam venea însă din faptul că domnul Condurache apărea în mai multe locuri , inclusiv într-o notă din Ziarul de Iaşi care părea a fi cv-ul său oficial (de candidat la rectoratul Universităţii Politehnice), drept coordonator al Departamentului de Jurnalism de la Universitatea „.A. I. Cuza”, acolo unde ocupa un post de profesor asociat şi două catedre de conferenţiar. Este drept că nu ştiu ce vrea să spună coordonator. Oricum, această funcţie n-a existat după ştiinţa mea şi nu cred că dl. Condurache şi-a putut-o atribui oficial. Scria chiar undeva că ar fi fost numit de Senat. Fapt imposibil, întrucît Departamentul de Jurnalism ţine de Facultatea de Litere, nu de Senat. Este drept că l-am auzit şi eu în mai multe situaţii afirmîndu-şi public această calitate, dar întotdeauna am pus-o pe seama unei scăpări. Domnul Condurache nu putea îndeplini această calitate, din motivele expuse mai sus. Este adevărat că au circulat zvonuri, probabil neîntemeiate, potrivit cărora dl. Condurache ar fi semnat acte cu caracter oficial în numele departamentului, fapt penalizabil juridic, dar eu nu pot crede aşa ceva.

Totuşi, mi-a spus la despărţire tînărul, cum poate preda cineva atît de multe discipline fără să fie şef (probă de maliţie gratuită!) şi fără să aibă o competenţă atestată, cum îi spusesem eu ca ar fi fost necesar? N-am putut să-i ofer un răspuns. De fapt, această discuţie o mai avusesem şi cu alţi colegi, fără a putea ajunge la vreo explicaţie raţională. Este o chestiune de talent, probabil, i-am răspuns. „De geniu”, mi-a replicat oaspetele meu, înainte de a se face nevăzut, incredibil de calm, învăluit de semiîntunericul din hol. Nu îmi dau seama nici acum dacă era din nou sarcastic sau pur şi simplu edificat. Îl aştept oricum din nou pentru o discuţie mai senină.